Garsoniere cu chirie // 22 December 2009
Râdeam ieri, cu George, un prieten vechi, când îi povesteam că vine Crăciunul și eu am casa neterminată și n-am în bucătărie altceva decât frigiderul și mașina de spălat vase. Și că, de Crăciun, poate o să mă trezesc că o să comand pizza la Jerry\’s, în loc de sarmale și friptură (Între timp s-a rezolvat, slavă domnului!). Iar el îmi spunea că știe cum e cu zugrăveala și mutatul, căci, de-a lungul vremii, a schimbat o grămadă de case cu chirie până a(u) ajuns la casa lor. Ca și noi! – am exclamat eu. Și ne-am apucat să depănăm amintiri, (acum) râzând.
Cum ne-am mutat noi, cu copil de-o lună, într-o garsonieră centrală. În care stătuse o babă doamnă care, la momentul mutării ei în garsoniera aia, cu 10 ani în urmă, avea 86 de ani. Și cum provenea dintr-o familie boierească, avusese casa tot prin zonă, dar fusese demolată pentru a se face loc blocurilor din beton. Și cum fusese nevoită să bage într-o garsonieră toate valorile din casa spațioasă pe care o stăpânise. Așa se face că, în cei vreo 30 mp ai camerei, noi, chiriașii, aveam un pat (nici nu știu cum se numește patul ăla care nu se strânge), patru dulapuri masive, din lemn de trandafir, două de-un fel – cu oglinzi de cristal-, două alte feluri, unul dintre ele cu vitrină, celălalt fiind depozitarul blanurilor puse la naftalină ale doamnei cu pricina și închis cu cheia. Ce mai aveam? Un scrin mare, cu încrustații de sidef și placă masivă din marmură roz, candelabru ca pentru un salon cu pretenții, un fotoliu în care Piedone ar fi stat confortabil, un perete plin cu tablouri în ulei și o masă sau două – tot pretențioase. În baie, pe o etajeră protejată cu o draperie portocalie din plastic, înșirate pe rafturi, cu opis, comorile: serviciul de cristal roz de la tanti X primit la nunta din \’27, serviciul de porțelan austriac de la 1868, serviciul de muștar nu știu care, cu toate piesele care se regăseau în lista însoțitoare, argintăria numerotată și câte și mai câte. Pe hol, în afara măsuțelor pictate cu scene de vânătoare, tot peretele era pavoazat cu tablouri de familie cu rame grele: toți unchii cu lanțurile de la ceas la vedere, toate mătușile cu voalete și rochii lungi, toate neamurile cu mustață, papion și pălărie ne urmăreau când intram în bucătărie sau în baie. Mirosul de vechi, naftalină și levănțică mă făcea să-mi simt stomacul la gură în orice moment. Dacă deschideam geamul, gazele de eșapament de pe bulevardul celebru intrau automat în casă. Dacă nu deschideam geamul, mă omora mirosul. Ah, am uitat să spun că, atunci când am vrut să scot covorul să-l scutur, s-a făcut praf și pulbere: numai bucăți mai mari, mai mici și mult nisip au rămas din el. N-am stat mult acolo, în hrubă, cum le plăcea prietenilor noștri să spună. După 3 luni am găsit altceva mai aproape de gustul nostru.
Povestea lui George? O garsonieră cu chirie undeva, tot central. Bani puțini – 50 de dolari pe lună. Înaintea lui (lor) stătuse un doctor. De fapt, doctorul locuia în altă parte, dar închiriase și garsoniera asta. Mobilă? Hehe, ce mobilă? Un pat și o buturugă. Cum buturugă? – întreb eu. Da, din aia din pădure! Dar ce-i trebuia? Nu știu, îmi zice. Dar când am făcut curățenie – îmi spune el – am găsit vreo 30 de baxuri de prezervative! Nu cutii, ci baxuri! Fiecare plin de cutii! Doctorul ăla folosea garsoniera pentru activități intelectuale. Nici nu-i trebuia mai mult de-un pat, iar chiria de 50 de dolari pe lună era mai mult decât convenabilă.
Hmmm… Bine-bine, dar buturuga aia la ce i-o fi folosit?
[Update]: George îmi face recapitularea, într-un SMS: Doctorul avea buturuga, patul, baxurile și Kamasutra! Oops! Am uitat să scriu de carte! Acum, cu update-ul ăsta, avem tabloul complet!
