Cel care s-a născut, cel care tocmai a murit // 1 December 2009
Citesc, in ”Povestașul” lui Mario Vargas Llosa, despre Los machiguengas – oamenii unui trib răspândit pe teritoriul dintre albiile râurilor Urubamba și Madre de Dios. Comparați cu alte triburi, machiguengas au fost întotdeauna oameni pașnici, blânzi și docili. Oameni care acceptă cu greu să admită imixtiunea albilor sau a altora în viața lor. Care îi primesc pe ceilalți cu suspiciune/neîncredere sau chiar ostilitate, în preajma lor. Cărora le câștigi extrem de greu încrederea.
Fuseseră suflați de zeul Tasurinchi, creatorul a tot ce există, și nu aveau nume proprii. Numele lor era întotdeauna provizoriu, relativ și trecător: cel care sosește sau cel care pleacă, soțul celei care tocmai a murit ori cel care coboară din canoe, cel care s-a născut sau cel care a tras cu arcul. Limba lor admitea doar aceste cantități: unu, doi, trei, patru. Toate celelalte se exprimau cu adjectivul ”mult”. Concepția lor despre paradis era modestă: un loc unde râurile aveau pește, iar pădurile, animale de vânat. Asociau viața lor nomadă cu trecerea aștrilor pe bolta cerească. Indicele morții voluntare la ei era foarte ridicat. Soții Schneil ne relatau câteva cazuri la care au fost martori, cu machiguengas – bărbați și femei, dar mai ales femei – care își puneau capăt zilelor înfigându-și un ghimpe de chambira în inimă sau în tâmplă sau înghițind fierturi otrăvitoare, din motive neînsemnate, cum ar fi o discuție mai aprinsă, o săgeată care nu-și atinge ținta sau un reproș făcut de un membru al familiei. O supărare oarecare îl putea împinge pe un machiguenga să se omoare. Parcă voința lor de a trăi, instinctul lor de supraviețuire s-ar fi redus la minima expresie.
Mă gândesc că, uneori, în interacțiunile noastre sociale, o discuție aprinsă, o acuzație gratuită sau un reproș neîntemeiat ne pot face să fim ca niște machiguengas. Nu ne sinucidem fizic, nu ne înfigem ghimpi de chambira în tâmplă sau în inimă. Instinctul nostru de supraviețuire socială se reduce la minima expresie. Și ne îndepărtăm nevăzut, ne retragem, dar nu pentru a deveni melci atenți la sunetele unui firav ”Melc, melc/Codobelc/Scoate coarne/Bourești/Și te du la baltă…”, ci să ne întindem lângă râu, precum machiguengas bolnavi, în așteptarea morții, refuzând orice medicație, că doar ”La ce bun, dacă tot plecăm?”…
[Update]: Doria pune, într-un comentariu, melodia asta.
Chris Isaak – Life will go on
