Ei, bine, șantierul nu mai are chiar mult. A mai rămas doar o bucată. (Nu vă mai zgâiți la becul care atârnă și la gresia veche, că doar e șantier! Da, și punga cu glet face parte tot din…) Robotesc, treburesc, schimb, modific, îmi vin idei, îi exasperez pe bieții oameni. Se poate? – întreb eu. Cum să nu, doamnă? – îmi răspund ei. Mi-e clar: important e să vrei. Dacă știi ce vrei, se rezolvă. Dacă nu, doar te plângi că ai fi vrut și viața, soarta, cineva (lumea-i rea!) au fost nedrepte cu tine. Cert e că e și multă alergătură, dar trece. Și merită. Sunt foarte mândră de mine și mă bucur că, atunci când mă uit în urmă, nu e pustiu. Chiar se vede. Până și oaspeții de la Castel s-au înmulțit, deși eu am scris din joi în Paști și mai superficial decât erați voi obișnuiți.

Așa că vreo două săptămâni de-acum încolo mai am ceva treabă. Încerc să scap de praful alb care s-a depus peste tot, mai am de făcut una-alta. Ei, și cu toate astea, n-am uitat de crinolină… Hmmm… Tiara pe unde-o fi?

\"Crinolina\"

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară