(Și nici Hansel.) Nu vă mai uitați cu milă la mine. Și nici cu groază. Nu mă mai sunați să-mi spuneți să mănânc. Și nici nu mă mai întrebați dacă și ce am mâncat azi. Câtă vreme mă simt bine în propria-mi piele, sunt OK. Fiecare om are semnele lui atunci când e bolnav. Și eu le am pe ale mele. Corpul meu știe să vorbească, iar eu știu să îl ascult. Deocamdată tace. M-am săturat de privirile și reproșurile tuturor. E numai treaba mea. Mă întreb, însă, cât mai este până veți băga degetul printre gratii, ca vrăjitoarea din basm, să controlați dacă m-am îngrășat sau nu. Doar că vrăjitoarea îi voia mai grași pe copii pentru o cină festivă, în timp ce voi spuneți că vă pasă de mine…

Greutatea asta am avut-o (și) când m-am măritat, cu atât am rămas după ce-am făcut copilul, atât am și-acum. Sau e obligatoriu să am slăninuțe, aripioare, gușă și burți revărsate? Ăsta-i tiparul? Care-i problema?!

Vă mulțumesc pentru grijă, dar – sigur! – cel mai mult, mie îmi pasă de mine. Să fie clar!

\"NuSuntGretel\"

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.