În fiecare an, cumpărăm de pe marginea DN1 tărtăcuțe. Toamna e vremea lor. Ne oprim de câteva ori până adunăm mai multe forme și culori. Nu toți vânzătorii au același tip de tărtăcuțe. Fiecare cu ce-a plantat prin curte. De fiecare dată, Vlad (pare că) se bucură. Probabil îi iau ochii, așa colorate și ciudate cum sunt. Bucurie (de complezență? Amintirea vremurilor când chiar îl bucurau sincer?) care (deja) durează doar câteva minute. Eu nu cred că mă mai bucur. E doar un tipar. Bucuria adevărată s-a pierdut undeva, prin timp. Acum e doar reflexul de a cumpăra, de parcă, făcând gestul ăsta, obligatoriu ar trebui să vină la pachet și bucuria de la început. E mai mult nostalgia copilăriei.  Noi, oamenii mari, avem sentimentalismele noastre când ne agățăm de niște simboluri sau de niște amintiri, deși experiența ne-a demonstrat cu totul altceva. 

În fiecare an mă întreb de ce naiba le mai cumpărăm. Nu e nimic inedit. Nu au niciun rost. Nu le poți folosi la nimic. Iar ca obiecte de decor… Hmmm… gusturile mele sunt ceva mai sofisticate, iar cabană n-avem. Nici casă la țară. În plus, astea-s prea simple și prea neaoșe pentru a le putea încadra undeva, să arate la locul lor, prin casă. Special pentru ele am cumpărat odată, de la Bran, un castron din lemn. Dar, sincer, chiar și făcând concesii, nu se potrivesc cu interiorul. De câteva ori, le-am ”parcat” la Vlad în cameră. Care, dezgustat, mi le-a arătat peste ceva vreme, spre iarnă. Veselia colorată se transformase în putrezit și urât mirositor.

Anul ăsta bănuiesc că nu vom avea plăcerea… Până ajungem noi spre munte, probabil că va trece vremea lor. Până la urmă, nu-s altceva decât decoruri sezoniere care au același sfârșit de fiecare dată. Căci, până acum, niciodată n-au rezistat mai mult de câteva săptămâni.

\"Tartacute\"

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.