Sunt zile în care munca ta nu se vede. Te uiți în urmă și măsori golul. Muncești în paranteză. Sunt zile în care, în trafic, mașina ta se prelinge anonim pe lângă alte mașini. Nicio privire de la alt volan. Niciun claxon. Nicio înjurătură în oglindă. Conduci în paranteză. Sunt zile în care oamenii care trec pe lângă tine nu te observă. Și știi că nu ești omul invizibil! Exiști în paranteză. Sunt zile în care bei doar cafea. Mănânci ce-apuci. Te hrănești în paranteză. Sunt zile în care, acasă, plutești peste tot și toate și nu poți să miști un deget. Viețuiești în paranteză. Sunt zile în care chiar tu nu contezi pentru tine și persoana ți-ai pierdut-o pe undeva, prin urmă. Nici dacă te uiți peste umăr n-o zărești. Respiri în paranteză. Sunt zile în care telefonul nu sună nici măcar o dată. Taci în paranteză. Sunt zile în care încerci să le zâmbești prietenilor. Dar ei, preocupați să aranjeze franjurii răvășiți ai propriilor vieți, nu au nici chef de zâmbete, nici chef de zărit. Te refugiezi în paranteză.

În cea mai mare parte a timpului ești un amănunt. Un adaos. O explicație izolată de zidurile trainice ale parantezei.

Aproape mai mereu, ca într-un domiciliu forțat, trăiești în paranteză.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.