Întotdeauna m-am întrebat de ce, odată ajunși la unitatea militară, recruții erau tunși. Multă vreme m-am gândit că, urmând să facă parte dintr-o colectivitate numeroasă, aceasta ar putea fi o măsură de igienă. Că or fi ceva probleme cu dușurile/apa caldă și programul… Citind de curând despre viața pușcăriașilor, am remarcat că, și în cazul lor, tunsul ”zero” este una dintre proceduri, odată ce-au pășit dincolo de poarta închisorii. Chiar și la începerea unui an școlar, copiii/băieții care mergeau în clasa întâi erau duși de părinți – obligatoriu – la tuns. Cât mai scurt. (Asta pe vremea mea…)

Punând cap la cap toate acestea, îmi dau seama că, de fapt, este o metodă de a șterge caracteristicile individualității și de a promova anonimatul. Un pas (primul?) spre uniformizare și, mai apoi, spre depersonalizare… De altfel, toate cele trei medii despre care vorbesc sunt caracterizate, în plus, de altceva: de uniformă. Fie ea militară, cu dungi verticale sau școlară. Toate cele trei medii mai au în comun ceva: rigiditatea și respectarea strictă a ierarhiei. Așa cum comandantul unității militare sau al pușcăriei este autoritatea supremă în mediul respectiv, tot așa, directorul școlii este (în cele mai multe cazuri), un mic Dumnezeu…

Chiar și acum, în majoritatea regulamentelor școlilor se spune că băieții trebuie să fie tunși sau, dacă au părul (mai) lung, trebuie să fie strâns/prins. Mă întreb pe cine și cu ce ajută prevederea asta. Sau pe cine și cu ce incomodează lungimea părului băieților în procesul de învățare… Sau uniformizarea și depersonalizarea fac parte din procesul educativ?


Florian Pittis – Vinovatii fara vina
Asculta mai multe audio Muzica

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.