Un eveniment care urmează să se întâmple azi (nu, n-o să pot fi de față și-mi pare rău pentru asta!) m-a făcut să mă gândesc mai mult. Azi se căsătorește prietena mea. E cu un bărbat de de niște ani, le e bine și au și doi copii împreuna. Megan și Thomas, am mai scris despre ei. Atât ea, cât și domnul ei au mai fost căsătoriți anterior. Până la un punct, poveste ca toate poveștile: n-au mers primele căsătorii, s-au despărțit, apoi s-au cunoscut și de-aici n-a mai fost ceva comun. Lucrau în țări diferite, se întâlneau în weekenduri în câte-o țară, la jumatea distanței. Au bătut o bună parte din Europa ani de zile cu weekendurile lor… Și-au petrecut concedii împreună, la un moment dat a apărut primul copil. Abia atunci s-au constituit ca familie. Fără acte. Dar au stat împreună, într-o țară nordică, unde lucra el atunci…  Din nou călătorii cu avionul, cu biberoane și cărucior și copil. Nopțile albe, când soarele răsărea pe la prânz și apunea la ora 3. Capitala nordică, cu piatră cubică și ziua scurtă, când nu putea ieși cu copilul la plimbare, în cărucior. Al doilea copil, născut tot în România. Venită în călătorie de naștere. Casa lor din insula mediteraneană, jobul lui pe termen scurt în România. Drumurile în insula asta și telefoanele neașteptate pe care le primeam: ce mă fac cu recolta de portocale? Cu măslinele am rezolvat, le-am vândut la o fabrică. Din când în când, poze cu copiii. Veseli și frumoși foc!. Am terminat de amenajat casa din insulă – mi-a spus odată. Bine, venim!- i-am zis eu. Să vedem când! Anul trecut mi-a zis: am cedat, ne-am depus actele pentru căsătorie. În Anglia (el fiind cetățean britanic). Ne-au dat termen un an. August 2009. Anul ăsta am sunat-o să-i invit la ziua mea. Nu suntem aici, suntem în insulă! Ne pare rău. Dar ne căsătorim pe 21. Am încercat să depunem actele și aici, să nu mai facem drumul la Londra, și ni le-au acceptat! Veniți? Ei, bine, nu putem. Vedeți și voi pe unde suntem noi…

Multă vreme nu a vrut să se (re)căsătorească, deși aveau împreună doi copii. Mă întreb ce-o fi făcut-o să ia decizia asta. Îi era, oricum, bine. Copiii sunt cetățeni britanici și poartă numele tatălui. Actul de căsătorie nu schimbă cu nimic viața lor. Mă gândesc că, pe undeva, instituția căsătoriei e depășită. Atunci când vrei să stai într-un cuplu, o faci oricum. Când nu mai vrei, pleci. E adevărat că formalitățile sunt neplăcute. Când vrei să faci copii și să ai grijă de ei, poți s-o faci și fără actele alea. Iar prietena mea e cel mai bun exemplu. Dacă vrei să îți împarți responsabilitățile în casă, poți s-o faci oricum. Actele alea nu fac altceva decât să te constrângă. Nu atestă nimic. Sau aproape nimic. Poate doar că proprietățile dobândite în timpul căsătoriei se împart după nu știu ce algoritm. Și că unul dintre părinți poate fi obligat la plata pensiei alimentare pentru copii în caz de… Constat că actul de căsătorie este, de fapt, doar un act administrativ. Partea frumoasă, povestea, nu intră aici. Sentimentele, atitudinile, interesul nu sunt securizate. De parcă scopul unei relații nu ar fi să trăiești frumos, să fii fericit, ci să îți reglementezi bunurile dobândite și să fii constrâns.

Mă întreb dacă, odată cu actul de azi, se termină și povestea lor… Nu pot să le doresc altceva decât să nu renunțe la poveste și să trăiască frumos, ca și până acum. Și să încerce să fie fericiți!