Surâd ca Monalisa… // 13 August 2009
Ieri a fost o zi ciudată. Pentru mulți, plină de depresii. Pentru unii, cu dorință de comunicare. Pentru mine, plină de treburi. Am încercat să împac și capra, și varza. Mi-am făcut toate treburile pe care mi le propusesem și mi-am găsit un pic de timp, de dimineață, să vorbesc cu un om care voia să vorbească. Unul dintre oamenii la care țin foarte mult. Nu, nu vorbim tot timpul. Ba chiar trec săptămâni în șir când nu zicem nimic. Dar, când arde, ne găsim. Cu toate sincopele astea de tăcere măsurate în timp, niciodată nu începem discuția introducându-ne cu ”Bună!”, ”Salut!” sau ce-o mai fi. Formula asta de salut de la început fracturează întotdeauna, în mintea noastră, comunicarea. E ca și cum gata, am vorbit, la revedere, ce-am vorbit intră în sertărașul minții noastre, punem la păstrare, trece timpul în care fiecare ne vedem de-ale noastre, apoi venim cu ”Salut” și discutăm punctual. Ei, cu prietenul ăsta al meu nu-i așa! Comunicarea e deschisă mereu. Rămânem aproape. Mai tăcem câteva săptămâni, mai vorbim trei cuvinte, apoi iar tăcem. Dar și tăcerea e parte din comunicare, nu-i așa? Deci eu și prietenul ăsta al meu am început o discuție de ani de zile și o continuăm. Cum v-am spus, cu pauzele alea lungi. Uneori, reluăm un ceva din urmă, Dumnezeu mai știe de când. Alteori, discuția noastră ia turnuri noi. Cum a fost și ieri.
Să vă povestesc:
El iubește o fată. Nu se ascunde, nu-i e jenă să vorbească deschis cu mine. Se consultă. A iubit multe fete de-a lungul vremii și, de fiecare dată, s-a adeverit ce i-am zis eu. Nu-s nici Brucan și nici Mama Omida. Dar, fiind la distanță și neimplicată, sunt mai lucidă decât el. N-aș pune aici experiența personală de viață, că nu-s vreuna care să fi schimbat 1000 de iubiri. Din afara relației lui, pot mereu să-i spun ce e ok și ce nu. Când ești prins până peste urechi, ești orbit. Nu vezi micile amănunte de azi care, mâine, or să se facă armăsari. Ei, bine, eu le văd pentru că nu sunt subiectivă. Uneori, i-am spus prea devreme niște adevăruri. Alteori, amân un pic, dar asta nu înseamnă că nu le văd. Acum i le spun când e pregătit să le asculte. Căci nu vreau să-l rănesc. V-am spus că țin la el și mi-e foarte drag. Cum să-l rănesc? Peste vreme, răscolind prin cenușa vreunei relații, se amuză că am avut dreptate. Asta îmi place la el: că nu e ranchiunos. Și că are puterea să fie onest cu sine însuși. Acuma să nu vă imaginați că eu sunt zgripțuroaica aia care îi cenzurează lui relațiile, doamne ferește! Tot timpul plec de la premisa că el e foarte îndrăgostit, o iubește pe fata aia și își consumă relația frumos. Și nu mă bag să-i spun că aia nu îl merită, că el e supremul și ea nu. Nu! E treaba lor! Dar când îl văd că se schimbă, doar nu pot să cred că de prea multă fericire e supărat! Și-atunci analizez. O atitudine a fetei care poate crea un taifun în sufletul lui, o respingere a fetei care aduce un tsunami… Am uitat să spun că el e tânăr. Și iubitele lui succesive sunt tinere, normal. Și, ca toate tinerele, cum li se pare că sclipește ceva mai tare în altă parte, sunt tentate… Încearcă. Sau, poate, or avea obiective. Nu știu. Sunt libere și-și caută iubirea vieții. Sau, poate, doar se distrează. Știți cum sunt fetele tinere…Fluturașe rătăcitoare pline de toane care, la 30 de ani, intră în panică, constatând că ele nu s-au măritat…
Ieri i-am povestit cum orice relație este disproporționată. La început, fiecare se învârte în jurul celuilalt. Ca la mișcarea în cerc, cel de pe circumferință e dominat de două forțe: centripetă – care îl atrage către celălat, care este centrul universului său – , și centrifugă, care îl împinge în afară, îl aruncă de pe orbită și-l îndepărtează. Dacă la început pentru ambii forța centripetă este cea mare, atracția fiind de ambele părți – căci, altfel, cum ar fi împreună? -, mai încolo forța centrifugă începe să învingă măcar la unul dintre ei. Și să-l îndepărteze. Poate și pentru că-și face bilanțul: niciodată nu primești exact cât dai. Și, de obicei, cel care primește mai mult e cel care se lasă purtat de forța centrifugă. Poți să-mi dai tu oricât (chiar mi se cuvine!), eu îmi văd de ale mele. Probabil, oamenii trăiesc cu voluptate suferința și și-o doresc, căci altfel nu-mi explic de ce, când primești iubire sau dragoste sau îndrăgosteală, nu ești mulțumit și fugi. Cum spuneam, relația lui actuală e plecată de la niște premise clare. El o iubește, ea e doar ”corectă”. Nu pune aceeași pasiune. Și-l mai ignoră din când în când. Mă așteptam să-mi spună sau să arate că el suferă. În mintiuca și suflețelul lui chiar suferă, dar ați văzut voi bărbat să recunoască? N-o s-o facă niciodată când e în miezul problemei, dar, în timp, o să aibă puterea să se detașeze și o să și-o recunoască. Atunci când o să scormonească prin cenușa relației… (Asta nu înseamnă că o să recunoască și față de alții sau că o să vrea să discute! Copii mari, deh!). El spune că și așa e mulțumit de cum decurge relația. I-am spus că o să vrea mai mult. El zice că nu, că-i ajunge atât cât este și că e suficient. Cum să fie suficient? -îi zic. Când iubești, vrei totul. Uneori, te mulțumești, pentru o perioadă, cu ceva. Dar cevaul ăsta nu-ți mai ajunge mâine… Și tu o să dai mai mult și mai mult și forța ta centripetă o să te împingă mereu și mereu să fii mai aproape și mai aproape de ea. Iar ea, sub povara lui mai mult și mai mult, o să-și activeze forța centrifugă și o să se îndepărteze. Pâș-pâș. Sunt atât de puține relații în care ambii dau relativ similar și rămân aproape!… Nu vreau să-l dezamăgesc. I-am spus doar să facă loc în mintea lui și situației în care fluturașa se îndepărtează. Să nu aibă numai așteptări care-l favorizează pe el. Întotdeauna trebuie să iei în calcul și ce-i mai rău. Și, dacă se întâmplă, să nu te ia pe nepregătite și să nu poți accepta mental.
El spune că relația asta îl ajută să se maturizeze. Eu zic că, prin atitudine, e deja matur. Prin faptul că mintea lui acceptă și potențiala despărțire, pentru că deja are puterea să discute cu mine și nu se închistează ca un arici speriat. Chiar dacă suferă și e rănit. Of, ce-i și cu căutările astea… Jumătăți de sferă rătăcitoare prin univers! Ajung la înțelepciunea populară: când va fi să fie, o s-o recunoască. Pentru că o să meargă din prima!
