Plouă. Rău. M-am culcat târziu aseară, m-am trezit devreme. M-a trezit răpăitul ploii. Cu noaptea-n cap. M-am ridicat din pat, să văd munții, dimineața, pe geamul livingului. De acolo e cea mai frumoasă perspectivă. Din tot hotelul. Plouă des și eu sunt cam adormită. Am ochii mici și prietenoși. Mi se pare că nu văd bine. E 7 și un pic și văd culori de curcubeu. Dar plouă torențial. E clar, n-am deschis ochii suficient. Am dormit puțin și azi am de făcut drumul de întoarcere. Poate e mai bine să mă bag înapoi în pat. Mă lipesc de geamul livingului, să schimb unghiul. Capătul de cucubeu e tot acolo. Parcă… mai clar. Nu se poate, îmi zic! Caraimanul e ascuns după nori! Ia uite ce plouă! Nu-i de la geam? Chiar e curcubeul? Caut aparatul foto. Și mi-e frig. Pijamaua mea de vară, cu pantaloni scurți și maiou, nu face față. Mi se face pielea de găină. Să caut aparatul foto, dacă chiar e curcubeul… Găsesc geanta cu minusculul bagaj într-unul din dormitoare… Sau, mai bine, să pun ceva pe mine, îmi zic zgribulită. Dar… ce? Că am doar un tricou. Am plecat pentru o zi… Uite și aparatul. Îmi strâng tălpile într-un arc care pune doar câlcâiele și degetele în contact cu podeaua. N-am haine cu mine. Fusta de ieri… N-am ciorapi… Și mi-e frig! Îmi simt respirația caldă aproape de mâinile înghețate. Ei, lasă că n-oi muri din asta! Caut o ușă, să ies îm balcon, să mă conving că e curcubeul. Ies. Poaia începe mai tare. De pe partea cealaltă a hotelului, căci acolo dă balconul, găsesc un colț de curcubeu agățat între doi stâlpi. Peste o bucată de acoperiș. Pozez. Una, două, trei poze. Mi-au înghețat tălpile goale pe gresia rece din balcon. Aerul e tare, curat, proaspăt. Aproape că mă dor plămânii când respir. Nu mai miroase a fum de lemn de brad, ca aseară. Nu mai miroase a nimic. Nici măcar a ploaie, deși toarnă cu găleata. Intru, bucuroasă că am făcut poze. O să le pun pe blog când ajung acasă, că acum nu am cu ce să le descarc. Caut disperată o pătură prin toate dulapurile. Nu găsesc. În dormitoare sunt pilote și cuverturi. Vreau să stau în living, pe canapea. Dar mi-e frig. Mă  ghemuiesc ca o pisică. Încerc să reduc suprafața de piele aflată în contact cu aerul rece. Să-mi fie ceva mai cald. Gândul bun îmi vine când deja am extremitățile aproape amorțite. Halatele din baie! Asta-i salvarea! Mă învelesc urgent, intru pâș-pâș în dormitorul unde doarme V., îmi iau laptopul rămas de-azi noapte în priză și ies. Glonț către living. Mă conectez. Mobil. Local only! Nu se poate! Adică tot trebuie să mă duc în pat? Dar nu vreau! – îmi spun, cu mâinile pe cutia înghețată de pepsi. Nu sun la recepție după cafea… mai bine beau mai târziu. Îmi păstrez obiceiul din concediu. Matinală fiind, până se trezesc băieții îmi iau din frigider un suc și ies pe balcon. Stau, gândesc, mă gândesc, mă uit fără niciun orizont… Apoi citesc. Lecturile mele de vacanță sunt, mai ales, matinale. Azi n-am nicio carte cu mine. Doar laptopul. Uite că se conectează pe rețeaua hotelului!  Din când în când, îmi ridic privirea din ecran. Norii au coborât. Ca un șal purat de doamne la petreceri, căzut de pe umeri. Deasupra lor – Caraimanul. Și vârfuri de brazi. Răpăitul ploii se mai domolește. Dar tot plouă. Habar n-am cum fac față azi, cu hăinuțele mele de vară! Dar n-oi muri din asta! O bucată de cer albastru umple geamurile. Norul a sărit peste Caraiman și de-abia se mai vede. În rest, verde și liniște… Un laptop și un pahar cu pepsi. Și eu. Aici.

\"CurcubeulPromis\"

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.