(şi)De data asta mă… hm, disociez. 😛
Mereu m-am întrebat cum de ştiu copiii să facă diferenţa dintre trupul (care doare) şi spiritul (care observă) la vârste atât de mici. Ascult cu mare atenţie atunci când un prunc începe să-şi amintească ce făcea el când “eram mare”. Uimitoare amintiri!
Uitate apoi treptat, treptat, pe măsură ce părintele (adultul dăşteeept nevoie mare!) reuşeşte să-i înfrângă spiritul, corectând şi negând.

(Da, da, am văzut că vorbiţi de altceva, legat de altcineva… Nici nu vreau să mi-l amintesc. Adicătelea, momentan îi neg existenţa. Nu mi-e de nici un ajutor, ştiu şi asta, dar măcar pentru o clipă… 🙂 )

Disocierea este, pe cît de infantilă, pe-atît de eficientă. E o reacţie instictivă, de apărare. Nu eu, altul, alţii… Am citit articolul de care spuneai şi comentariul Mădălinei. Foarte bune amîndouă. Părerea mea este că în acest caz disocierea nu va mai ţine.
Despre distanţare şi dedublare mi-e mai greu să mă pronunţ, deşi sau poate tocmai pentru că fac parte din “uneltele” meseriei mele 🙂

Ce-mi mai place mie, la doctorii care empatizeaza sau joaca rolul ca empatizeaza, este replica la persoana intai plural: Ne operam maine, Vedem cum ne simtim etc… Acum ar trebui “sa iesim toti” din criza, nu?

Tot Caragiale a scos adevarul din astfel de discursuri: “Ori toti sa MURITI, ori toti sa SCAPAM”

Decriptarea ta vine sa explice, sa completeze ce a vrut sa spuna “autorul”, marele si tarele din varful dealului.

Foarte interesant!

Erata: problème, cu un m 🙂 M-a furat ideea!

@ȘuKăRiT, când mă pregăteam să-ți răspund, mi-a picat netul de la furtuna de aseară. În ciuda multiplelor mele conexiuni, n-am mai reușit. O fi vreun semn? 😛
Îmi place că ajungem la întrebarea filozofică ”corpul are mintea lui diferită de mintea noastră”?
Nu vorbeam despre altceva, ci despre copii și dedublare. În articolul de acolo se vorbea despre altceva și altcineva, iar remarca Mădălinei mi-a provocat exemplul cu copiii.

@Lucia, mulțumesc! Mă întreb dacă nu cumva reacția anticipată în articol(ul lui Claudiu) a personajului respectiv nu ar fi similară cu reacția de disociere/apărare a copiilor care consideră o situație nedreaptă sau nepotrivită. Nu vreau să analizez aici personajul nenumit și să virez spre politic (că iar vin Cristi și Marian S și-mi reproșează!)… Mă întreb, însă, de ce – chiar și ajunși în stadiul de adult – unii dintre foștii copii continuă s-o facă, și mă refer aici la neasumarea diverselor acțiuni/fapte… Nerecunoașterea faptului că le aparțin nu e tot disociere? E adevărat că îi spune altfel… Și, conform cu intervenția părinților în educația copiilor de-a lungul anilor (cum spune Șukărit), ar trebui ca acest lucru să nu prea existe…

@Mădălina, interesant! Empatizarea prin ”noi” este exact opusul disocierii despre care vorbeam. Dar dacă sunt două tipuri de copii, or exista și două tipuri de ”doctori”?
Ah, și încă ceva. Există o doctrină filozofică (principiu? Of, proprietatea termenilor… ) prin care orice acțiune/experiență trebuie să aibă un subiect care să o facă/trebuie să-i aparțină cuiva, unui subiect. Este interesant cum cele două tipuri de copii amintite în textul meu se raportează la ea, respectiv o acceptă sau nu. Am spus că absolut toți copiii nu acceptă durerea/frica mare ca fiind a lor. Bine, bine, nu-i a lor, dar atunci a cui e? În timp ce primii copii, care își contemplă durerea de la distanță, nu caută un subiect căruia să-i atribuie durerea/frica, ci o lasă așa, să umble singură prin lume (:P) și important e că nu e a lor (pot trăi foarte bine și liniștiți cu ideea asta), ceilalți caută un subiect și îl găsesc în persoana oricui dar nu a lor (Ionel, Dorel, omul ăla, oricine, dar nu ei). Vezi, Șukărit, cum te completez? Pe măsură ce cresc, copiilor nu li se mai ”pare” normal să nu existe subiectul… Of, adulții ăia dăștepți nevoie mare! 🙂

Dupa ce disociez citeva beri in sistemul meu sanguin nu pot sa-i dedublez pe cei doi din fatza ochilor mei oricit de mult m-as distantza de el, singurul interlocutor.
Drace, acum am inteles ce e aia 3 D !!! Tanti Wikipedia si nenea Google bat campii.

(scuze pentru lipsa diacriticelor, sper sa se inteleaga).

@ Marian: Chiar dacă sunt alți ”d”, tot 3 sunt! Hmmm… câte beri? 3? Mai multe? :))
(Ah! Încă ceva… Știi că berea nu se cumpără, ci se-nchiriază?! 😛 )

jj vzcxjh uasfysc hjryuase hyeruwen yweruyw ueyr

(la adresa femeilor care fac misto de berea noastra).

Vai, Marian, dar cine face mișto? :))
Uite, îți promit că o să postez ceva legat de bere. Nu mă grăbi, că mai și muncesc între timp! 🙂 (Dar vineeeeeeee! Două cu guler la băiatu’ ?! =)) )

În lumina celor scrise, cacealmaua e tot o dedublare: dacă reuşeşte – glorie păcălitorului purtător de biruinţă, dacă dă greş – face parte din joc!
Mana, avem şi cu guler alb la rece?

Iulian, cât trebuie să fie gulerul? De două degete? Ăăăă… la doi nasturi? La trei? =))

La pahar am ajuns ? :)) Hai ca nu ne-am departat prea mult de subiect!

Mădălina, am trecut de pahar, am ajuns la gulerele albe :)) (hmmm… sau se vede paharul de după guler? =)) )

Precis n-am inteles despre ce este vorba in, nu ma judecati prea aspru, va rog?! 😀 Deci nu sunt de acord ca e vorba de disociere sau mai stiu io ce altceva, pai ce, dimineata cand te uiti in oglinda si vezi cate ceva (depinde si ce vrei sa vezi, da?!), ori cand te incurajezi sau cand iti spui …ai pus-o! inseamna toate alea spuse? In opinia mea nu inseamna mai nimic, e doar o constatare cu voce tare a ceva….habar n-am cum sunt mecanismele mintii si nici nu ma omor sa le aflu, imi e bine asa! 🙂