Omul și angoasa lui // 3 August 2009
Am citit într-o carte o teorie extrem de interesantă: Fiecare om are un set de ”trăiri” proprii, unice, asociate lui odată cu nașterea: moartea, iubirea și angoasa. Așa cum moartea e proprie fiecăruia, căci nimeni nu poate muri în locul nimănui, iar emoțiile date de iubire sunt pentru fiecare altfel și nimeni nu poate experimenta exact aceleași trăiri ca și tine, tot așa angoasa este individuală și particularizată.
Să facem, întâi, diferența dintre angoasă și frică. Deși sunt multe cazuri când se folosesc similar cei doi termeni, denumim frică acel concept care se referă la ceva determinat, concret, și angoasă atunci când se referă la ceva nedeterminat, mai irațional. Și avem aici o utilizare improprie: spunem frica de moarte sau frica de Dumnezeu când, de fapt, e mai degrabă angoasă…
Există patru forme fundamentale/de bază ale angoasei (conform Fritz Riemann – Formele fundamentale ale angoasei) pe care, poate, le voi descrie vreodată:
1. angoasa de autodăruire, trăită ca pierdere a Eului și dependență
2. angoasa de individualizare, trăită ca pierdere a proiecției și izolare
3. angoasa de schimbare, trăită ca vremelnicie și nesiguranță
4. angoasa de necesitate, trăită ca fiind ceva definitiv și lipsit de libertate
Toate angoasele posibile sunt construite/dezvoltate pe baza celor patru tipuri enumerate. Angoasa trăită de cineva nu este vreunul din tipurile astea în stare pură, căci angoasa fiecăruia are istorie, are memorie și ține cont atât de zestrea noastră înnăscută, cât și de ”moștenire” și condițiile de mediu în care ne-am născut. Când apare angoasa? Atunci când nu ne ridicăm (încă) la înălțimea unei situații. Sau când suntem puși în fața a ceva nou și necunoscut, pentru care nu avem experiență, n-am mai trecut prin asta, să știm cum este. Chiar din fragedă copilărie – primii pași singur ai copilului desprins de mâna mamei, prima zi de școală, trecerea într-o altă etapă a vieții, odată cu căsătoria, maternitatea, îmbătrânirea etc. Angoasa ne însoțește permanent, de-a lungul vieții, căci viața mereu ne împinge să facem un pas în față, să evoluăm. Cum pasul în față înseamnă mereu depășirea unei bariere, angoasa noastră, a fiecăruia dintre noi, este mereu prezentă.
