Cercul interior // 16 June 2009
Încep cu o precizare. Nu fac parte din nicio comisie, asociație sau alt grup mai mult sau mai puțin organizat, cu excepția familiei mele. Întotdeauna am respins ideea de a fi membru undeva. Oriunde.
Mereu mă întreb ce caută oamenii să intre, spre exemplu, ca membri (simpli), în partidele politice? Să fie doar dorința de putere? Nu cred. Pentru că, mai ales acum, la atâția ani de la Revoluție, toată lumea vede că tu, nimeni pe stradă, cu cerneala neuscată pe adeziunea la partid, nu ai nicio șansă să ajungi în vârful grămezii, oricât te-ai strădui și ai munci. Pentru a ajunge acolo, trebuie să fii privilegiat. Să fie, oare, dorința de a prinde vreo ciozvârtă de ros? E posibil. Iar despre asta am o întreagă teorie: cum că în aparatul de stat nu poți face carieră decât dacă ești membru de partid. E drept, cu alternanța la putere de rigoare. Niște ani înăuntru, niște ani pe-afară… Și-atunci ajung să mă gândesc la elementele de dinamică socială și la nevoia de a aparține. Căci despre asta este vorba.
Nimeni nu trăiește perfect izolat. Nimeni nu e insulă pustie, atol de corali sau oază în deșert. Suntem ființe umane, suntem parte dintr-un grup încă de când ne naștem. (Relaționăm, căci suntem animale sociale.) Dacă la început acesta se definește ca fiind doar familia, pe măsură ce trece timpul, ne extindem grupul/grupurile la care aderăm: grădiniță, școală, prieteni, cercetașii nu știu care etc, ajungând mai apoi la forme rafinate: asociații profesionale, membership în cine știe ce club, frate cu francmasonii, membru de partid. Și toate din aceeași necesitate: de a aparține. E drept că undeva, prin tinerețe, reconstruim grupul inițial – respectiv familia – cu noi membri. Se spune că puterea socială este localizată într-un set de cercuri concentrice. În mijloc/centru/ se află, firește, cel mai puternic cerc (și cel mai restrâns), iar la periferie se află cel mai numeros și cel mai puțin influent. În care se află acei ”nimeni pe stradă” despre care aminteam. Pentru orice om întotdeauna va exista o dorință foarte mare (dată de nevoia de a aparține), dar și o presiune enormă (din partea celor aflați de pe același nivel cu el), de a trece granița către cercul mai mic aflat în imediata vecinătate. E drept că presiunea aia poate să împingă și spre cercul și mai mare. Vorbim, astfel, despre a fi înăuntru sau în afară. Întotdeauna vor exista mirajul și lupta pentru ajungerea în ”cercul interior”, cum îl denumește englezul C.S. Lewis. Tot el ne spune că nu e suficient ca un individ să fie împins (de dorința proprie și de presiunea grupului) într-un cerc interior, ci e absolut necesar ca el să fie și atras/acceptat de cei aflați deja în acel cerc pentru a putea pătrunde și a se menține acolo. Presiunea despre care aminteam este, de fapt, o forță socială care îi determină pe oameni să facă lucruri ciudate/să-și schimbe comportamentul pentru a fi acceptați de către cei care deja sunt în interior. Uite-așa am ajuns la acceptare.
Cât de mult se pot schimba oamenii pentru a fi acceptați într-un astfel de cerc interior? Eu cred că enorm. Și cel mai bun exemplu e cel referitor la oamenii politici care, aproape peste noapte, se transformă, ”uită de unde au plecat” – cum spune românul. Și cu cât cercul interior este mai restrâns, cu atât teama de a fi aruncați în afară este mai mare, deci transformarea din ”omul bun” în unul lipsit de scrupule, chiar canalie, este mai uluitoare. Ce-ar face acesta pentru a rămâne în cercul interior? Multe… Eu așa cred. În primul rând, ar fi obedient. Dar despre obediență, cu altă ocazie… Încă nu s-a ”copt” deplin subiectul în mintea mea.
