Dimineață. Nu foarte devreme. Toată casa doarme. Mă trezește discuția aprinsă de deasupra, strigată dintr-o cameră în alta. Mă refugiez în bucătărie și pun de cafea. Aici nu se mai aude. E liniște. Nu e stradă, nu sunt mașini. Doar niște vrăbiuțe care ciripesc. Liniște, cum spuneam. Exact ce-mi trebuie după o noapte scurtă rău. Un sunet prelung, de jale, mă face să-nchid geamul. Nici nu mă uit să văd de unde vine. E o oarbă, cu voce tânguitoare. Știu sunetele astea. Îmi amintesc din copilărie… Când, rareori, trecea vreuna pe stradă, cântând. Sau prin tren, condusă de braț de cineva. Din compartiment în compartiment. Auzeam vocea cu mult înainte să ajungă în dreptul meu. Puternică, sfâșietoare. Cu pași târâți, se oprea în dreptul fiecrărui grup de oameni. Mâna vreunui călător se ducea spre buzunar și scotea câte-o bancnotă mototolită de 5 lei. Tălpile oarbei se târau mai departe, pe podeaua trenului, însoțind – într-un sunet compus – jelania cântată. Niciodată n-am înțeles cuvintele. Mi-era frică, asta țin minte foarte bine. Am reținut doar ”doamne”, ”mamă care m-ai făcut” și ”lumina ochilor”. Câte o fată tânără, cu ochii albi și cântecul ei de jale, mă înspăimânta. Când se îndepărta de locul în care mă aflam, lumea mea revenea la normal.

Acum nu-mi mai e frică. Îmi creează doar disconfort. Îmi șifonează sufletul. N-am mai văzut oarbe tinere. Probabil, cele din copilăria mea au îmbătrânit. Și-acum se jelesc singure, neconduse de braț de nimeni, printre blocuri. Își strigă, poate, nenorocul de a se naște nevăzătoare. Sau, poate, așa cerșesc. Nu știu. Deși, prin spatele blocurilor, nu sunt călători care să ducă mâna spre buzunar de unde să scoată o hârtie mototolită de 5 lei. Dar vocile lor au rămas la fel. N-au îmbătrânit, sunt neschimbate. Puternice. Și cântă aceleași cântece, cu ”Doamne”, ”mamă care m-ai făcut” și ”lumina ochilor”.