Câine, sclav sau om liber? // 24 May 2009
Toată copilăria mi-am petrecut-o la casă, nu la bloc. Am avut câine, firește. De fapt, am avut mai mulți: Pufi, Bob, Lord și Oscar. Oscar era al meu. L-am primit când era un pufuleț rotund care se împleticea când mergea. Se ținea după mine, prin curte. Mă-mpiedicam de el. A crescut, era un câine de talie mare. Deși plecasem la facultate pentru niște ani, când veneam acasă dădea semne de neliniște, simțindu-mă de la mare distanță. Se bucura, normal! Probabil fiecare dintre voi are o poveste asemănătoare. Despre atașamentul unui câine. Despre fidelitatea lui. Că doar așa se spune: ”câine credincios”.
Niciodată, însă, nu mi-am pus problema în felul în care spune Elias Canetti, în ”Masele și puterea”: ”Caracterul specific al obiectului este impenetrabilitatea lui. Un obiect poate fi mutat din loc, dar nu poate înmagazina porunci. Determinarea juridică a sclavului ca obiect și posesiune este prin urmare înșelătoare. Sclavul este și animal, și posesiune. Sclavul ar putea fi comparat mai curând cu un câine. Câinele prins este scos din gruparea haitei, este însingurat și se află la porunca stăpânului. Renunță la inițiativele proprii, în măsura în care ele contrazic aceste porunci; în schimb, stăpânul lui îl hrănește. Hrana și porunca provin deci pentru câine, ca și pentru sclav, din aceeași sursă, stăpânul (…) După cum stăpânul nu-i permite câinelui său să urmărească ce vrea el, ci îi limitează domeniul acestor urmăriri în funcție de nevoile lui bine calculate, tot astfel el ia sclavului dreptul la orice transformare.”
Mă gândeam că posesia unui câine deși, aparent, are o altă justificare, în realitate hrănește în oameni dorința de putere. Pe undeva, toți ascund – într-un colțișor secret, foarte bine protejată – această sete. Poate ăsta e răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun de atâta vreme: de ce este atât de mare apetența de a avea ca animal de companie un câine, la românii de la bloc ? Căci apartamentul nu e cel mai potrivit mediu/loc în care să ții un câine… Pentru a-și exercita puterea asupra cuiva? Asta înseamnă că, în alte vremuri, oamenii ăștia ar fi fot niște buni stăpâni de sclavi? Nu știu…
Dar trecând în alt plan, știu că o mulțime de oameni, chiar în zilele noastre, acceptă un soi de sclavie modernă. Pentru ce? Exact cum am spus: Pentru ”hrană”. A se citi ”bani”. Și în cazul lor, hrana și porunca vin din același loc: de la stăpân. Diferența dintre câine și sclav provine din receptarea poruncii. Porunca este alcătuită dintr-un impuls și un ghimpe, spune Canetti. Impulsul este cel care îl obligă/silește pe receptor să execute porunca în conformitate cu conținutul ei, ghimpele este cel care rămâne la receptor. Ghimpele este tocmai rezistența cu care receptorul se opune, în sine, îndeplinirii poruncii (aceasta fiind în contradicție cu propriile convingeri) deși, în exterior, chiar se conformează și o execută. Dacă în cazul câinelui învățarea executării poruncilor se face în urma unui proces de dresaj, cu comenzi scurte, în cazul omului/sclavului executarea poruncilor stochează ghimpii în sufletul acestuia. Ghimpi care se strâng și se tot adună… Și care se pot păstra chiar și ani de zile, după care pot ieși la suprafață, realmente explodând. În cazul ăsta, urmarea revelării ghemului de ghimpi este fuga. Și, sincer, eu nu prea am auzit de câini care să fi fugit ”de-acasă”/de la stăpân. Care să fi ales libertatea. Dar de oameni, da. Iar Canetti continuă: ”Numai porunca executată își lasă ghimpele în sufletul celui care a urmat-o. Cine se ferește din calea poruncilor nu are nevoie să le înmagazineze. Om ”liber” este acela care a știut să evite poruncile și nu acela care se eliberează de ele abia mai târziu. Dar cel căruia îi trebuie mult timp pentru această eliberare sau care nu este în stare s-o facă este, fără îndoială, cel mai puțin liber.”
Am stat și m-am analizat. Mi-am căutat adânc în suflet ghemul de ghimpi. Nu l-am găsit. N-am fost niciodată câine. Nici sclav. Mai trag o dată concluzia că sunt un om liber, deși știu că sunt, dintotdeauna, un om liber. Voi?
