Conform sloganului, e musai să iau atitudine // 17 May 2009
Mana la 30 de ani. La asta m-am gândit în ultima vreme. Cum eram și, mai ales, ce făcusem până la vărsta aia. Nu trebuie să mă gândesc mult, pentru că știu foarte bine ce făcusem: terminasem facultatea (la stat), lucram (eram deja la al doilea job), mă căsătorisem și aveam un copil mic. Făceam curat în casă, găteam, spălam, călcam, îngrijeam copilul, mergeam la plimbare cu familia, făceam concedii pe litoralul românesc. Făceam sarmale de Crăciun și cozonaci, pregăteam mese festive pentru musafirii noștri. Schimbasem deja câteva case (cu chirie), în care făcusem o curățenie lună odată cu mutările. Gestionam fiecare bănuț din salariile pe care le aveam (deja sunt lucruri despre care nu pot să vorbesc doar în nume propriu, ci e obligatoriu să folosesc pluralul, câtă vreme se fac în comun) și decideam împreună ce facem și pe ce-l dăm. Mergeam cu trenul, metroul și autobuzul, căci nu aveam mașină. Nu primiserăm nimic de-a gata, nici de la părinți, nici de la altcineva. Munceam. Numele meu apăruse în ziar ca semnătură, sub articole. Nu mergeam în discoteci. Mergeam, în schimb, la plimbare și în piață. Eram mândră de mine și de familia mea. Mândră de ceea ce realizasem până atunci. Nu aveam pretenții. Știam că trebuie să muncesc, să construiesc solid. Citisem mii de cărți. Nu mă mai consideram un copil. Și tot pe-atunci votam ultima dată: doar pentru președinte, în ciuda dreptului de vot pe care îl aveam.
De ceva vreme sunt îndemnată să iau atitudine. Știți sloganul electoral pentru europarlamentare. Domnișorica în cauză (nu știu exact câți ani are, dar bate în 30) mă îndeamnă să iau atitudine. În capul ei, își imaginează că atitudinea pe care eu trebuie să o iau constă în a mă duce să votez și, eventual, s-o aleg pe ea. Doar v-am spus că eu sunt mândră de mine și de trecutul meu. Să vedem, acum, cum e ea la vreo 30 de ani. A terminat facultatea (particulară) și ceva studii a căror absolvire e dubioasă. Are un job part-time extrem de bine plătit și nu-și poate demostra activitatea în firma aia. E doar încasatoare de salariu. Nu e căsătorită, a avut ceva relații mult mediatizate, unii dintre parteneri fiind băieți de bani gata. Nu are o relație stabilă sau cu perspective. Nu are copii, ea însăși e tratată de familie ca un copil. Nu cred că face curat în casă și nici nu gospodărește. De ce-ar face-o? Plimbările curente și le face la cafenelele din Dorobanți și în Bamboo (poate și în Gaia sau cum s-or mai chema), iar numele ei apare cu preponderență în tabloide și în ziarele de scandal sau la rubricile despre viața mondenă. Stă în casa părinților, nu are responsabilități de genul… Nu cred că își gestionează fiecare bănuț, având în vedere faptul că salariul ei e de vreo 1000 de euro și sandalele pe care le-a descălțat pentru a-și pune, electoral, opinci, sunt vreo 500. Nu merge cu trenul, autobuzul și metroul, căci are o mașină al cărei preț e mai mare decât banii câștigați de-a lungul întregii sale existențe de până acum. Nu știu dacă e mândră de ea. Eu, în locul ei, n-aș avea de ce să fiu, că în viața ei de adult nu a făcut singură nimic notabil. Nu pare dornică de muncă, atâta vreme cât, la vârsta asta, preferă un job part-time, care înseamnă maxim 4 ore pe zi și mult timp liber, deși n-are treabă pe-acasă și nici copii de crescut. Cărți nu pare să fi citit, căci lipsa de idei și sărăcia vocabularului o trădează. Despre dreptul de vot… Hmmm… A intrat în partidul tatălui pe care, probabil, l-a și votat. Probabil nu a făcut înainte o analiză riguroasă, nu are opțiuni politice la care să fi ajuns pe baza a ceea ce a gândit cu capul propriu. Ea are opțiuni induse și subiective.
Și-acum trag linie: în afară de pretenții, monden și frivol, viața ei de până acum nu demostrează nici seriozitate, nici că ar fi făcut ceva singură. Cu atât mai puțin notabil. Pun un mare semn de întrebare asupra responsabilității domnișoricii și capacităților ei. Dar ea îmi spune că trebuie să iau atitudine. Mă îndeamnă! Pot eu să nu fac așa? Nu pot! Probabil, după atâta amar de vreme, de data asta chiar o să iau atitudine și o să votez. Împotriva beizadelei cu ifose și pretenții, în care nu mă regăsesc nici cât negru sub unghie. Și care nu mă poate reprezenta. (Și care, înainte de a visa la capitala europeană, ar trebui să parcurgă toți pașii pe care-i face oricine în viață, începând cu alfabetizarea. Hmm… Oare o scrie corect după dictare?)
Ah! Mi-am amintit, de la vârsta aia, încă ceva: ticăitul ceasului biologic spune că, de pe la 30 de ani, o femeie cam începe să ruginească…
