Am fost obostita si-am adormit in 3 minute dupa ce-am ajuns acasa. Am dormit ca un lemn. N-am mai auzit muezinul azi dimineata. Dar cand cand incepe rugaciunea de dimineata? Este o ora fixa?- am intrebat eu. Nu, nu e ora fixa, daca nu stiati nici voi. Rugaciunea incepe cand se face lumina. Bine, bine… dar cum adica?

Ai un fir alb si unul negru – mi s-a spus. Cat e noapte, nu vezi care-i alb si care-i negru. In momentul in care distingi diferenta dintre cele doua si il vezi pe cel alb, atunci s-a facut lumina, deci e dimineata. Vedeti ce simplu e? Legatura cu elementele primordiale, nu cu ora exacta venita pe retea…

Cum spuneam, in Istanbul au inflorit pomii. Cum nu spusesem inca – in Istanbul, ieri dupa amiaza, a fost o ploaie de primavara, rece, deasa, cu tunete. N-am reusit sa intram pe straduta cu condimente de langa bazar. Cred ca era un milion de oameni acolo, pe MISIR cumva (straduta poarta numele dupa egiptenii care, pe vremuri, veneau acolo cu condimente), alungati de ploaia amintita. Cum straduta este acoperita si restul celorlalte din jur nu, toti oamenii au dat navala sa se adaposteasca. O asa aglomerare de oameni amestecati nu mi-a fost dat sa vad niciodata. Femei traditionale, imbrobodite cu batice, europeni si japonezi, turci mustacosi si copii de toate natiile… Chiar la intrarea pe straduta, dusi de valul multimii (locul de unde, de altfel, am reusit cu greu sa ne retragem!), un turc tipic, scund si mustacios, il lovea cu sete pe un european aflat sub o umbrela. Habar n-am ce s-a intamplat, cert e ca am ramas muta vazand expresia, mai bine zis lipsa de expresie a europeanului blondut, ca si lipsa de protest. Statea si-si primea loviturile pe spate, se lasa impins de celalalt catre iesirea din zona, tinand bine de umbrela, ferindu-se, in schimb, de ploaie. Ciudat si inexplicabil pentru mine. Ca un caine batut – exact asta este expresia care ii definea atitudinea.

Am mancat inghetata. Da, Anca, exact cum spuneai tu in comentariu, inghetata elestica. Asa este. Dupa ce mananci asta, iti dai seama ca celelalte sunt surogate. Se numeste MARASH (o scriu asa pentru ca nu am diacritice, ca sa puteti citi corect) si, pe langa lapte si ce s-o mai pune in ea, are in compozitie guma de la munte – imi spun prietenii nostri. E chewing gum natural, precizeaza ei. Reteta e veche de sute, poate de mii de ani. Daca Turcia nu se poate lauda ca a inventat insulina sau mai stiu eu ce, se poate lauda ca natura de aici le-a pus la dispozitie guma asta recoltata, parca, de la niste plante, pentru a face inghetata. E ciudat (si o sa pun poze cand ajung acasa) cum nu poti sa infigi lingurita in ea, e ciudat cum, dupa indelungi insistente, reusesti sa iei o bucatica, e ciudat cum ramane lipita pe lingurita si nu o poti desprinde. Dar gustul e minunat, nici nu va puteti imagina! Asta-i inghetata! Restul… Hmmm… ne amagim cu surogate, cum spuneam.

Ce-am mai facut? Am vizitat partea veche, istorica. Printre altele, impresionanta Agia Sofia. Mi-a mai placut Yerebatan Saray (Palatul scufundat – uite ca si alte palate se scufunda! –  sau basilica cisterna, cea care asigura rezervele de apa ale orasului pe timp de razboi). Am intrat pe undeva si, dupa ce ne-am pierdut prin cotloanele palatului subteran, am iesit la lumina in alta parte, pe o alta strada. O sa pun poze si de-aici si, poate, o sa povestesc mai mult.

Ce-mi place in Istanbul? Faptul ca e un oras al naibii de viu. Cu oameni care traiesc, nu cu cadavre ambulante pe strazi, ca-n Bucuresti. Cu oameni cu priviri vii, care se agita, care au mereu de facut cate ceva. Oameni lipsiti de importanta, fara morga, care traiesc chiar si cand imping un carucior cu banane sau incearca sa-ti vanda o umbrela. Oameni in viata, nu oameni in moarte.

Surpriza cea mai mare a fost cand, patrunsi de ploaie pana la piele, am ajuns, devreme, pe la 4, la Kumkapi, o zona selecta de restaurante. Am intrat intr-unul, in care Victor zice ca el a mai fost in urma cu 10 ani, insotit de aceiasi prieteni. Aparent nimic deosebit, in afara focului cu lemne din semineu. (Bine-nteles ca am ales masa de langa semineu, mai ales ca eram singurii clienti la ora aia). Deasupra noastra – o multime de lustre atat de amestecate si diferite – toate cu vitralii, toate culorile din lume. Restaurant cu specific turcesc, cum altfel? Felurile de mancare succesive pe care n-am putut sa le refuz m-au facut, probabil, sa recuperez rapid kilogramele pierdute in ultima vreme. Mezeluri (nicio legatura cu mezelurile noastre!) de legume, peste rece, fructe de mare calde (calamar, creveti, midii), apoi peste cald – dar ce peste! Calcan! – si vin alb turcesc (Da, am baut alcool. Ajunge cu atata apa minerala si cafea!). O sa revin si o sa pun poze. E impresionant si, mai ales, delicios. Dar cea mai mare surpriza a fost cheful cu lautari. Turci. Hehe! Ce experienta! Lautarii lor nu stau in picioare, ca la noi. Stau la masa cu tine. Si canta. Iti canta tie, nu intregului restaurant. De obicei sunt 4, cu instrumente diferite. Canta folclor vechi, si tot restaurantul canta odata cu ei. Iar ei iti canta tie. Cand termina programul la tine, se muta la alta masa. Si tot asa. Intr-o seara, se succed mai multe trupe de lautari care fac ocolul restaurantului, cantand. Dar niciodata nu sunt doua in aceeasi sala, pentru a nu se deranja. Ce mi-a placut? Mi-a placut gestul mesenilor de a smulge, din buchetele imense de gerbera de pe toate mesele, petale, si de a le arunca, apoi, peste latari. Frumos! O ploaie de petale peste lautari. Cum altfel le-ai putea spune mai subtil si mai frumos ca ti-a placut ce-au cantat? 🙂 Tesekur e prea sarac pentru asta…

Azi, probabil, dupa programul de piscina (are 28 de grade si e acoperita!), mergem cu vaporul pe una dintre insule (nu ma intrebati, ca nu stiu care. Probabil una dintre cele care se vad de aici, de la fereastra!), si vom sta pe punte, aruncand paine albatrosilor. Iar ei vor veni si vor face spectacol deasupra noastra. Mai mult nu stiu sa va spun, astept si eu.

[Update] – Gulden, ca o vrabiuta, ciripeste in jurul meu intr-o englezo-romano-turca si incearca sa-mi spuna ca azi mergem acolo, pe insula aia mare care se vede pe fereastra. De ce acolo? Ce vedem? – intreb eu. Azi vreme frumos, nu nor, si acolo (bate aerul cu mainile si-si cauta cuvintele, incurcata)… important. Nu masini, very nice people, case frumos, panoram. Si zambeste larg, apoi rade. Cu fata ei luminoasa de femeie extrem de frumoasa, cu trasaturi neobisnuite pentru o turcoaica.