Timp imperfect  = timp verbal care aparține modului indicativ și care exprimă o acțiune din trecut, neterminată în momentul la care se referă vorbirea.

Eu eram mama, tu erai tata! Vă mai amintiți cum ne jucam? … Cum ne împărțeam rolurile în copilărie? Nu spuneam hotărât: Eu sunt mama iar tu ești tata! Eu eram… tu erai

Asta mi-am amintit aseară și i-am promis Luciei că o să scriu. Despre cum se poziționează copiii în timp, în jocurile lor, în primii ani. Folosesc numai imperfectul. Fac parte dintr-o acțiune începută demult și neterminată. Neîncheiată. Care continuă. Care este – cum ar spune Dom\’ Primar… De ce se poziționează copiii așa? Încerc un răspuns. Lumea jocului lor este una fantezistă, în care se întâmplă diverse. Ea este cu început și fără sfârșit. Dar și lumea lor reală este la fel: cu început și fără sfârșit. Probabil că lipsa limitării în timp este ceea ce regretăm cu toții și ce numim nostalgic fericirea  copilăriei, pe lângă amintirile concrete cu bunici care scot cozonacii din cuptor și fac dulceață, mame care le cântă  puilor lor și îi dezmiardă, tați de piciorul căruia se agață copiii și absența obligațiilor și responsabilităților. Copiii visează și trăiesc în visul lor.

De ce adulții folosesc imperfectul numai  în situații concrete?

[Update]: Se făcea/Ziceam că/ eu eram Împărăteasa care primea cheile de la Aromabar pentru o zi, iar acolo ni se pregătiseră toate cele necesare pentru o petrecere de ziua noastră. Voi erați Domnițele și erați invitatele mele, că doar nu mă lăsați singură! (Bine, bine! Îi primeam și pe Cavaleri, să nu rămână ei singuri!)

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.