De ceva vreme, în fiecare miercuri, mi se umple casa de copii. Mai exact, de băieți. În plus, zi de zi, am mașina plină de copii, seara, la terminarea orelor. Mai exact, băieți. Au crescut, nu mai sunt puiuții ăia pe care îi știam eu. În mașină, uneori am doi, alteori am trei. Mă uit la ei cu coada ochiului, în oglindă, cum stau pe bancheta din spate și discută. Cum reacționează la muzica mea de babă – Buddha Bar, Celtic Music și ce mai ascult eu. Vlad mereu face pe grozavul și îmi spune, pe un ton afectat, că ei nu ascultă muzica mea. Și comută pe radio, pe care-l dă tare. Și ceilalți chicotesc și încep să discute fără rezerve. Pe undeva, mă consideră una de-a lor, câtă vreme nu se jenează. Sunt gureși, povestesc. Ionuț e zilnic cu noi în mașină. Cred că și el s-a obișnuit cu noi. Cu mine, adică. Mi-e tare drag când, cu minute bune înaintea celorlalți copii din clasă, apare primul în curtea școlii, cu zâmbetul până la urechi. E vesel, e tonic. În alte seri ni se alătură Dan. E sportiv, face zilnic antrenamente. Frumușel, descurcăreț. Vesel și el. Uneorie reținut, timid, deși n-ai crede. Îmi povestesc în mașină câte-n lună și-n stele. Atunci mă simt adult cu responsabilități. Nu-mi permit să fiu altceva. Deși nu le arăt nicicum, impactul veseliei lor asupra mea e mare. Seară de seară, ăsta e momentul meu de sinceritate: nu mai sunt tânără, copiii au crescut. Uite cât sunt de mari…

Când vin la noi acasă, ritualul e deja rutină. Sun la Jerry\’s, le comand pizza. Pizza de miercuri. Nu mai trebuie să spun adresa, și pentru cei care livrează e rutină. Pe copii îi las să se joace și nu mă implic. De fapt, nu-i deranjez. Oricare dintre ei ar fi cu Vlad: Ionuț, Dan, George, Cosmin. Îmi răvășesc toată casa, dar nu le pun interdicții. Nu e cazul. Îmi văd de treaba mea prin bucătărie sau la călcat și-i aud râzând. Nu sunt o mamă autoritară. Nici nu-mi propun să mă impun în fața lor. Uneori, mă gândesc că nu așa fac mamele. Mamele își controlează copiii și știu tot ce mișcă. Copiii au o strângere de inimă când intră mamele la ei în cameră și constată dezastrul. La mine nu-i așa. Nu-i trag de limbă, nu mă bag în sufletele lor și nici nu îi tresare vreunuia vreun mușchi pe față când intru să adun cutiile de pizza sau să-i întreb dacă le mai aduc ceva, expunându-le oferta. Nu-s toți copiii mei. E doar unul. Pentru ceilalți, sunt un substitut de mamă. Vreo câteva ore.

În seara asta, mergând cu ei spre parcare, să-i duc pe la casele lor, unde-i așteptau părinții originali, mi-am simțit umerii grei. Ei, ca trei iezi săltăreți, în fața mea. Aproape cât mine de-nalți. Eu, doi pași în urma lor, deodată fragilă. Mi-am strâns umerii și m-am încovoiat necontrolat. Mi-am dat seama că a trecut timpul, chiar dacă eu nu l-am băgat în seamă. Eu, adultul. Și că iezii mei săltăreți sunt cu doi pași în fața mea. Iar eu…eu… doi pași în urma lor. Deocamdată…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.