Care este secretul tău? // 21 February 2009
Diane Arbus. Acum câteva ore numele ăsta nu-mi spunea nimic. Acum îmi spune. Multe. M-a impresionat. Pentru că am văzut un film. Nu tocmai biografie, ci metaforă. Sau mai multe metafore înlănțuite. Dar bazate pe biografia reală a Dianei. Să vă spun cine a fost? Găsiți aici. O femeie de casă care, întrebată fiind cu ce se ocupă, cu ce-și umple zilele, spune că are grijă de copii, pregătește masa și calcă. Și-și ajută soțul – fotograf pentru linia de blănuri a socrului – la treburi minore, în studioul de fotografie pe care-l deține: mai aranjează o coafură, mai face câte un nimic. Cam asta e viața ei la momentul întrebării primite și răspunsului pe care-l dă. În filmul Diane Arbus: O poveste de dragoste/Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus .
Ce se întâmplă mai departe? Nu vă povestesc eu, pentru că am găsit pe net o prezentare foarte bună a filmului. Nu vreau să discut nici despre schimbarea Dianei din femeie de casă în femeie puternică. Vreau să spun, însă, ceva ce mi-a plăcut. Aflată în pat, alături de soțul său, Allan, are loc un moment sublim de sinceritate. Cei doi se întreabă: Care este secretul tău? Secret care se spune la schimb cu secretul celuilalt. Sincer, nu mai știu nici dacă, nici ce a răspuns el. Știu ce-a spus ea: Mă îngrozește! Văzând filmul, secretul ei are un mare înțeles. Dar schimbul de secrete e, aproape, ca un joc de copii: spune tu primul! Ba tu! Dar fără supărare! Scena cu secretele se repetă în finalul filmului, dar într-o altă conjunctură. Aproape tot ca un joc care te face să surâzi în colțul gurii.
De la film la secrete? Da, pentru că și eu aveam un secret: nu mă uitam la filme. Nu puteam. Mereu spuneam că sunt balzaciană. La mine planurile trebuiau să se apropie treptat, nu suficient de repede, ci mai lent, să am timp să mă obișnuiesc cu atmosfera. Ca la Balzac, cum spuneam: întâi descriem orașul, apoi descriem strada pe care se află o casă… Din aproape în aproape, până ajungem la personaje și începe acțiunea. Ei, bine, ăsta era motivul pentru care eu nu mă uitam la filme. Începeau prea brusc, întrau direct în acțiune și era o vânzoleală de personaje în primele minute, că nu mai pricepeam nimic. De-aia pot să număr pe degete ce-am văzut de-a lungul vremii. Căci, așa cum îmi plăcea să spun, dacă rezistam să trec de primele 10 minute pricepând ceva, vedeam mai departe. Dar, nu știu cum naiba!, nu mi se întâmpla asta, așa că renunțam.
Azi nu doar că am rezistat, dar chiar am priceput din primul minut despre ce e vorba și chiar m-a captivat. Deși filmul pe care l-am văzut nu e unul ușurel! Și – norocul începătorului, cred! – am prins premiera lui la HBO. Ce-am căutat să deschid televizorul și să butonez pe canalele de film? Nici asta nu știu. Probabil așa a fost să fie (sau, poate, mă schimb eu mai repede decât mi-aș fi imaginat!), ca să ne putem juca acum, aproape copilărește:
Care este secretul tău? Eu v-am spus unul de-al meu. Acum e rândul vostru. Fără supărare!
