Ca la 14 ani… // 17 February 2009
Silvana este nepoata mea, fata surorii mele. Cred că e primul copil mic-mic pe care l-am ținut (cu mare spaimă, e-adevărat!) în brațe. Și lângă care am stat odată ore-n șir observându-l curioasă. Acum a crescut. E mare. Azi face 14 ani. Unii dintre voi o cunoașteți de prin comentarii. Gândește matur, scrie matur. N-ai zice că are doar atâția ani. Eu am descoperit-o cu surprindere aici, pe blog. Probabil așa sunt generațiile care vin. Mai altfel decât noi. Sau, poate, așa eram și noi.
Mai știu ceva. Când m-am gândit, la un moment dat, că ar fi bine să mai fac un copil, l-am întrebat pe Vlad cum i se pare ideea de a mai avea un frate sau o soră. Plin de suficiență, mi-a zis: Pentru ce? Nu-mi trebuie! N-o am pe Silvana?
Mă întreb cum eram eu la 14 ani. Sincer, nu prea mai știu nici măcar cum sunt acum, la vârsta asta, dar atunci? Mari amintiri nu am. M-am gândit toată dimineața. Am încercat să fac recurs la memorie și să-mi amintesc câte ceva de-atunci. Pauză. Tot ce pot să spun se formează pe bază de deducție logică. Mi-am făcut buletinul și mi s-a determinat grupa sangvină. Nu-mi amintesc fix ziua mea, dar e clar că eram în vacanța de vară dintre a șaptea și-a opta. Probabil într-a opta am învățat pe brânci, nu că n-aș fi făcut-o și înainte. Ce gândeam la 14 ani? Sincer, nici asta nu știu. Probabil citeam foarte mult. Devoram cărțile. Ascultam ceva muzică… Da, și cântam seara la chitară, cu soră-mea. Ce-mi plăcea atunci? Nu mai știu…
Nu mai știu ce visam, ce speram, ce îmi doream. Cum îmi imaginam lumea sau cum o vedeam. Am uitat cum se vede lumea la 14 ani. Dar poate ne spune Silvana. Sau poate vă mai amintiți voi câte ceva și ne spuneți și nouă, celorlalți.
N-am găsit o melodie potrivită. De fapt, habar n-am ce muzică-i place. Până aflu, n-o avem decât pe-asta pe care s-o ascultăm înlocuind 20 cu 14. S-o potrivi?
[Update\”]: Acum, că am aflat, nu-mi rămâne decât să execut. Păi, cum altfel?
