Niște Dacii vesele și Dacii triste… // 3 February 2009
Când Vlad era micuț rău, era disperat după mașini. Le recunoștea pe toate după model și mereu îmi cerea să ieșim în balcon, să-l țin în brațe și el să se uite la mașinile care treceau pe strada cu 4 benzi din fața blocului nostru. Cum blocul este oarecum într-o intersecție și etajul este destul de sus, vizibilitatea de-a lungul străzilor este foarte bună. Iar el, cu vorbe stâlcite, spunea, identificând de la distanță culorile și modelul mașinilor care se apropiau: Opel Astra argintiu… Passat negru… Dacie tristă roșie… Skoda Fabia albastră, Dacie veselă albă… Eram bucuroasă că nu confundă culorile pe care abia le învățase și uimită că marca mașinii este cea spusă de el. Dar era pasionat, v-am spus! Azi așa, mâine la fel. Daciile vesele și triste continuau să curgă pe sub balconul nostru.
La un moment dat, nedumerită, l-am întrebat de ce vesele și de ce triste? Suficient, mi-a răspuns: Dar tu nu vezi că așa sunt? Sincer, mie mi se păreau toate la fel… Dar a continuat să mă lămurească, văzând fața mea încurcată: Nu vezi că unele au farurile așa, mai rotunde și altele mai așa… așa…? – și mi-a arătat cu mânuțele lui cam care e deosebirea. Mașinile sunt ca oamenii: au ochi. Și farurile sunt ochii lor. Uite, unele sunt vesele și altele triste! Nu vezi? Ba da, am început eu să văd… Modelele vechi aveau faruri triste, cele noi faruri vesele.
Mă gândesc că oamenii sunt ca Daciile lui Vlad. Veseli și triști. Ochii lor spun totul. Și nu neapărat prin forma lor. Mai degrabă, privirea spune totul. Întotdeauna m-am ghidat după privirile oamenilor, nu după ce spun sau după cum arată. Pentru că starea reală, adevărată, este mereu trădată de privire. Nu cred că poți disimula (atât de bine), într-o privire luminoasă, prăbușirea lumii tale interioare. Dacă un zâmbet poți să-l forțezi, privirea vorbește. Ochii râd sau nu. Sunt luminoși sau sumbri. Veseli sau triști. Ca Daciile lui Vlad…
