Feedback. Sau tăcere. // 27 January 2009
Vorbeam zilele trecute cu un om pe care îl cunosc de mai bine de 15 ani. Ne-am întâlnit într-o conjunctură profesională, apoi ne-am tot revăzut în diverse alte ipostaze. Tot profesionale. Ne știm, cum s-ar zice. Și-mi spunea, proaspăt întors dintr-o călătorie pe alte continente, că el iubește țara asta, dar… Păcat că-i locuită! – zic eu. Așa e!, îmi confirmă el. Avem climă, avem peisaje, avem resurse. Dar oamenii sunt problema!
Din vorbă-n vorbă, aflu că problema lui cu oamenii este fix problema mea cu oamenii. Concluzia mea (și a lui), după atâția ani, este că românii nu știu să dea feedback. Fie că e vorba de activitatea profesională, fie că e vorba de ei – ca oameni de pe stradă. Nu spun nimic. Tac. Iar (pe mine) tăcerea asta e cea care mă irită cel mai tare. Care-mi creează o groază de gânduri. Știți voi, rotițele se pun în mișcare al naibii de repede. Dar degeaba repet că sunt adepta unui NU răspicat, fără explicațiii suplimentare sau justificări mai mult sau mai puțin trase de păr, decât a incertitudinii care se instaurează odată cu tăcerea. Poate tăcerea e refugiul sau arma celor care nu știu să spună nici da, nici nu. Sau, poate, nu vor să spună. Habar n-am. Știu doar că mă deranjează al naibii de tare. Și nu doar pe mine. Citisem într-o carte că asta e ceea ce le deranjează cel mai tare pe femei. Să nu le răspunzi. Să le ignori. (Bine, acolo era vorba despre comportamentul feminin într-o relație). Dar eu am problema asta în orice fel de interacțiune socială. Mă enervează să trimit cuiva un mail, spre exemplu, cu o cerere pentru o cotație de preț pentru Dumnezeu știe ce, și să nu primesc nici un fel de răspuns. Doamne, eu sunt cel care are nevoie, cel care plătește! Destinatarul mailului e cel care câștigă din treaba asta, să ne-nțelegem! Ah, e prea mic câștigul pentru obrazul lui al naibii de subțire? Nu-i pică nimănui degetele dacă scrie două rânduri: Mulțumim! Din păcate, suntem ocupați cu treburi mai importante…
Din experiența mea și a prietenului meu despre care aminteam, de-a lungul vremii n-am avut problema asta cu străinii cu care am interacționat. Ci numai cu românii. Străinilor nu le e jenă să dea termene, să spună că nu pot acum, dar te rog să revii anul viitor (Da, pentru ei deadline-ul ăsta nu e de speriat! Nu trebuie să faci frumos 12 luni, să dai telefoane de curtoazie sau să te guduri ca un cățel în timpul ăsta! Și-și amintesc despre tine și problema ta peste un an! Iar dacă nu, au răbdare să rememorezi istoria!)… Românii, în schimb, nu spun nimic. Tac adânc și te evită. Nu mai răspund la telefon, nu mai există. Zici că i-a înghițit gaura neagră… Tăcere, cum spuneam…
De ce nu-mi place mie tăcerea asta? Pentru că mă blochează. Pentru că nu știu ce să fac mai departe. Pentru că sunt la o răspântie. Nu pot s-o iau nici în stânga, nici în dreapta. Stau pe loc și aștept. În tăcere. A mea. (Impusă. Cea diferită de a lor.) Cea care ascunde, la rândul ei, gânduri: Am greșit ceva? Ce-am făcut? Ce se întâmplă? Ce fac mai departe?
Incertitudine, gânduri, blocaj… Stând așa… fără un orizont de așteptare…
