Îi spuneam ieri cuiva cea de-a cincea lege din Decalogul lui Paler. Din Viața pe un peron. Legile așteptării. Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața. Și mă gândeam că sunt ani buni de când n-am mai fost într-o gară. De când nu am mai mers cu trenul. Mi-am amintit, în câteva minute, câtă importanță avea gara pe vremea când mergeam acasă. În liceu și, mai ales, în facultate. Întâi am cunoscut gara din Craiova. Construcție masivă – așa mi se părea când aveam câțiva ani -, ciudată, cu altă arhitectură decât cea cu care eram eu obișnuită de la casele pe lângă care treceam, verde și plină de geamuri. Mă cam speria…

Mai apoi, în așteptarea unui tren, am început să ascult sunetele gării. Vedeam cum se mișcă grupurile de oameni când auzeau M-a făcut mama oltean, către un tren ce urma să intre în stație, observam cum se organizau la coada pentru bilete, mă uitam la fețele oamenilor… Care de la țară, cu plasele pline cu bagaje și hainele alea bune scoase din dulap, cu baticul cu flori sau costumul de ginere, care mai orășeni – cu căciula de vulpe polară pusă peste baticul uni, din mătase naturală (mai țineți minte moda aia?), strâns îmbrobodit, ca să țină de cald, sau cu mănușile de piele ținute într-o mână, cu alendelonul descheiat neglijent, cât să se vadă costumul și cravata… Și bagajele… Bagajele spuneau totul despre fiecare. Că a fost la copii, să le ducă de-ale gurii, de prin gospodăria de la țară, iar acum așteaptă personalul să-l ducă acasă, că merge la București, în delegație (pe vremea aia se mergea cu trenul!), la cine știe ce uzină… Hehe! Fiecare bagaj avea istoria lui… Observând oamenii, încercam să construiesc povestea fiecăruia. Încercam să ghicesc unde merge, în ce tren urcă, cu ce se ocupă… E o lume și-asta. Viața dintr-o gară.

Cel mai acut sentiment de neputință l-am avut, odată, într-o gară. În Gara de Nord. O condusesem pe mami și am stat pe peron până în ultimul moment, când s-a pus trenul în mișcare.  Pe linia de alături, în același timp, a plecat un alt tren. Mergeam pe peronul dintre ele, în sens opus lor, și inițial mi se părea că stau. Pe măsură ce își măreau viteza, încercam să merg tot mai repede și mă cuprindea disperarea. Pentru prima dată în viață, totul se mișca în jurul meu în mod real și căutam cu privirea un punct fix de care să mă agăț. Iar punctul ăla nu se lăsa găsit.  M-a cuprins amețeala și abia atunci mi-am dat seama că, în tunelul în care încercam să mă agit, stabile erau doar peronul și cerul…

Sau cerul și pământul…

Amza Pelea – Oltenii pe tren
Asculta mai multe audio Divertisment »

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.