La o cană de ceai // 19 December 2008
Victor mi-a adus, acum două zile, Cartea Ceaiului, scrisă de Okakura Kakuzo și apărută la Nemira. Nici nu știți ce bucurie mi-a făcut! Bine-nțeles că am lăsat totul baltă și m-am apucat de citit. Nu o să povestesc aici cartea. Dacă vreți să aflați mai multe, găsiți aici (inclusiv un fragment de downloadat).
Despre filosofia ceaiului… Eu nu beau ceai. Nu mai beau. Nici când sunt răcită. N-am băut niciodată ceai negru. Nici verde, că nu vreau să slăbesc. Pe vremuri, eram o mică japoneză care beam ceai. Mă rog, infuzie de plante. Nu orice. De fapt, nu plantele medicinale alea obișnuite în casele românești: mușețel, tei și sunătoare. Doar cimbrișor. Atât. Știți ce-i ăla? Nu știți, normal. O plantă modestă, la care ajungi greu, dar cu un miros amar, pe gustul meu. Gugăliți! … Și nu orice fel de cimbrișor, ci doar cel cules (de mine) din pășunile alpine, la altitudini de peste 1600 de metri. Cum făceam ceaiul? Fierbeam apa, firesc, apoi puneam o crenguță de cimbrișor acolo, până când se colora într-un galben anume. Ca și asiaticii, știam când e gata ceaiul după culoarea pe care o căpăta. Dacă țineam prea mult crenguța, apa se colora, ușor, în verde. Și ceaiul devenea mult prea amar. Iar mie îmi place amărui, nu v-am spus că mănânc dulciuri doar de foame și în lipsă de altceva? Ah, și la nevoie, când glicemia mea coboară prea rău…
În felul meu, îmi făcusem o filozofie proprie a ceaiului de cimbrișor. În ce cană-l beau (obligatoriu neagră complet!), la ce temperatură… dacă se răcește prea tare devine mai nu știu cum… Cred că, pe undeva, consideram că toată treaba asta, cu băutul ceaiului, cu înghițituri extrem de mici și cu ambele palme încălzindu-se pe cană, îmi aparține numai mie. Mai ales că, în vremea aia (în facultate, mai precis), colegele mele de cameră din căminul studențesc nu aveau nicio treabă cu ceaiul. Doar cu cafeaua. Cum am ajuns să nu mai beau deloc ceai? Păi, am cunoscut, la un moment dat, pe cineva. Care avea/are o fixație cu ceaiul. Dar asta într-un mod diferit de mine. Cu făcut un concentrat de ceai (zavarka), pus mult zahăr, lămâie etc. Ceaiul îl bea la micul dejun, peste zi, seara, dar nu singur, ci însoțit de dulciuri, sandwichuri etc. Ah, și neapărat trebuie să fie negru. Total diferit de bietul meu ceai de cimbrișor, sărac și umil, neîmbogățit cu nimic și singur. Altfel, adică. Nu îmi explic nici acum, după atâția ani, de ce, din acel moment, nu am mai vrut să beau nici un fel de ceai. Nici de-al meu, nici altfel. Și să-l refuz chiar și când sunt răcită. Poate mi s-a părut că cealaltă persoană a confiscat tot ce e legat de băutul ceaiului, nu știu. Probabil impactul a fost extrem de mare asupra mea…
Credeați că azi nu vă dau temă de gândire? Nu vedeți voi minunea asta! Iată ce spune Okakura Kakuzo în Cartea Ceaiului:
Cultura ceaiului a pătruns atât în elegantele budoare ale nobililor, cât și în umilele case ale oamenilor de rând. Orice țăran știe să facă aranjamente florale, orice muritor știe să aprecieze frumusețea apelor și a munților noștri. În limbajul cotidian, spunem despre cineva că \”nu are pic de ceai în el\’\’ dacă nu-și dă seama de tragicomicul dramei personale; pe de altă parte, despre estetul care dă prea multă importanță emoțiilor emancipate și nu are ochi pentru dramele din imediata sa apropiere spunem că \”are prea mult ceai în el\”.
