Curaj? Nu se pune problema curajului.
Si n-am nevoie nici de bula. Ma bazez pe flerul si intuitia mea in a-i “citi” pe oameni. Nu mi se intampla sa dau gres de prea multe ori. 🙂

Gata, Ana, am corectat! Acum e mai bine? 🙂

Mana draga, nu as vrea sa stiu niciodata ce gandesc ceilalti, mai bine sa imi fac iluzii. De ce? Pentru ca prefer sa ma simt bine decat sa sufar, pentru ca nu as avea liniste pana nu as aprofunda toate prostiile celorlalti si nu merita. Asa… ma las pe glasul inimii uneori, foarte rar, iar de cele mai multe ori las mintea sa faca un portret-robot si gata! Numai cu oamenii care-mi sunt dragi las inima deschisa mereu si intra acolo gandurile lor si sentimentele, libere-libere.

A celor cu care interactionez? De ce ? Cu ce m-ar ajuta daca as urmari o radiografie a unui gand format intr-o conjunctura si aia ciuntita si partiala?
Mi-ar placea insa sa vad radiografia celor pe care ii iubesc sau la care tin. Si numai alor.A celor care real si in real, conteaza. Pe sinceritatea lor ma bazez, chiar daca nu totdeauna e placut auzului. Dar asta e bine, pentru ca ei vad ceea ce eu ori nu pot ori sunt prea implicata ca sa vad.
Cat despre sinceritatea fata de altii…colerica fiind, nu se pune problema de zambet profesional si nici de restul.

Buna dimineata CASTELANI ! Daca le am sti pe toate care ar mai fi “farmecul” vietii ,si in plus acest lucru ar avea acelasi efect ca si antibioticele luate fara rost, slabesc sistemul imunitar ;;)

subscriu la ce spune cristi : )

si in plus poate ca oamenii se gandesc pe moment la lucruri pe care nu le-ar vrea cu adevarat, si daca le-am stii gandurile ne-am face impresii gresite.. si atunci oamenii ar trebui sa-si controleze propriile lor ganduri, care au asa o pasiune pentru zburat prin toate locurile posibile si imposibile. si un alt “in plus”, sinceritatea totala nu e mereu sanatoasa.. desigur, exista cazuri si cazuri.. dar poate e mai bine asa.

( place la dumneavoastra, cald la palat 🙂 >:D< )

@jo212: Păi, de-aia mă străduiesc să fac focul în șemineu 🙂
Să-ți aduc, în decembrie, niște bomboane de pom, din marțipan, de la Piața de Crăciun? Pentru dumnealui… 😀
>:D<

buna dimineata dumneavoastra si curtenilor dumneavoastra!
minciuna in cantitati mici e chiar recomandata,zic eu!sau poate nu neaparat minciuna,da’nici asa sa stie toata lumea ce gandesti!ce-ar insemna sa vada profu’la cursuri bula deasupra capului cand eu ma gandesc la badea ca a zis “rapistii turiti”,sau sefu’ sa citeasca toate injuraturile la adresa lui in sedintele interminabile(macar de s-ar vorbi ceva)!eh,depinde de situatie acum…ar fi interesant sa stii ce gandeste ipocritul care a disparut 2 zile de acasa si-acum iti spune ca te iubeste=))sau ce gandeste “prietena”pe care n-ai mai vazut-o de doua luni si asa ce dor i-a fost de tine,si cat ai slabit,si ce pantofi fantastici ai…bla,bla,bla!
bine,s-ar putea vorbi la nesfarsit de situatii in care ar fi bine sau nu,dar azi n-am chef de “profunzimi”.azi vreau sa fiu superficiala!
o zi buna va doresc dumneavoastra si curtenilor dumneavoastra

aaa, eu trebuie sa ma tin de promisiune, dar sunt convinsa ca dumnealui nu se supara daca mai primeste, mai ales daca e vorba de martipan : )

“What women want” – era un film cu Mel Gibson.In care el avea abilitatea de-a auzi gandurile muierilor…creandu-se astefel tot felul de situatiuni amuzante.
Insa, in viata de zi cu zi ,imi e greau sa diger circumstantele care-i determina pe indivizi sa nu fie sinceri.
Turbez.Ii simt de la o posta ….Devin foarte circumspecta.
Si iau distanta…

Motiv pt care prea putina lume-mi intra-n gratii.

Uff, Mărita noastră Mărită….
Păi, ce crezi ‘mneata, c-aş vrea să-mi vază careva (ferească Sfântul!)gândurile, tocmai când îmi cad ochii pe cineva aşa… mai cum îmi place mie?! Unde soarele-i un lemn, să bat în el…. 😛 =))

Eu gândesc puţin, rar, încet – nimic interesant pentru cei din jur. Altfel, mă poate tromboni oricine, nu simt nimic. Şi totuşi supravieţuiesc.

Thais, am văzut filmul…(de vreo 3 ori… :P)
Mare belea pe capul lui! =))

Blue, tu unde soarele eşti, fratele meu?! 😀

n-aş avea curajul să stric jocul, nu mi-ar plăcea 😛

cineva mult mai destept decat mine a spus ca daca am avea cum sa stim gindurile celor de linga noi ne-am sinucide in urmatoarea secunda.
asa ca….

Unreal: care “destept” a spus lucrul ala? Nu mai avem oare capacitatea si judecata sa ne cunostem propriile valori? Ne traim viata sau alegem moartea in functie de gandurile si parerile celorlalti? Trist, foarte trist. Am, in ultimele luni, ocazia sa descoper din ce in ce mai multi oameni care nu sunt in stare sa numeasca o calitate pe care o au, care nu stiu de ce traiesc pe pamantul asta. Roboti, efectiv. Programati sa manance si sa munceasca. Pur si simplu indobitociti.

Blue: ce faci, prietene, ma lasi singura cu atatea bule in jurul meu? 😀

ana, eşti un monolit de certitudini, fericito 😛

Daca imi amintesc bine, in filmul cu Mel Gibson deja amintit era o problema si redundanta, bruiajul cind mergea pe strada :).

Nu degeaba este facuta lumea asa, cu diferente intre gindire si exprimare. Daca s-ar vedea gindurile, oamenii s-ar rani si jigni unii pe altii chiar din momentul in care fac cunostinta, prin stereotipurile care intra automat in functiune si prin etichetarile gresite ale ambelor parti, pina cind ajung sa se cunoasca mai bine. Asa, au timp sa se gindeasca mai bine, sa faca reevaluari si sa aseze relatia la locul ei in peisajul mental.

(Din cauza asta imi place “Mindrie si prejudecata” 🙂 )

Mirmen: sunt un ce?????!!!! Da, sunt fericita, sa stii. 🙂

Ana, o sa fac un efort sa identific autorul citatului. Era vorba de efectele sinceritatii extreme: de prapastia intre modul in care te vezi (mai mult sau mai putin subiectiv) si modul in care te vad ceilalti (mai mult sau mai putin subiectiv)

Cândva, demult, pe când credeam că’ntr’o bună zi o să devin mare jurnalist şi lucram într’o hală, departe, în câmp, vis’a’vis de vaci, şefu’ de atunci a adus o mândreţe de fată după care suspinem cu toţii. Într’una din desele ei perindări pe lângă birouaşul meu am lungit gâtul şi am glăsuit în gând un “of, Doamne, bună eşti” şi alte gânduri d’astea almost mononeuronale. Moment în care suava şi tandra ca o garofiţă s’a oprit, s’a rezemat de tocul uşii, mi’a aruncat o ultrascurtă privire lungă şi mi’a zis: “Ai spus ceva?”
Greu de descris senzaţia de îngheţ/încremenire pe care am trăit’o, în acele momente.
=>
Nu, nu e bine să se întâmple radiografiile alea! Nu! Nu!

C,… exact ce ziceam şi io! 😉