De ce aleg femeile să fie neputincioase… // 16 November 2008
Puneam mai demult un poll în care vă întrebam dacă să scriu despre subiectul ăsta sau despre celălalt, cu relațiile extraconjugale. A venit timpul să abordez și tema asta. Că tot vedem sau auzim mereu despre cazuri de femei care au probleme acasă. Ce fel de probleme? Păi, sunt abuzate, într-un fel sau altul. De la abuz emoțional (care le face să se teamă, să se închidă în ele, să ascundă ce gândesc cu adevărat sau ce vor), până la abuz financiar (Când trebuie să dea raportul pentru fiecare leuț pe care-l cheltuiesc. Să justifice tot) și abuz fizic. Că doar se cunoaște, nu? Știe ea de ce-o bat!
M-am întrebat, de multe ori, de ce femeile acceptă un astfel de tratament aplicat (din dragoste – cum altfel?) – de soțul din dotare. Că doar nu s-au căsătorit ca să se chinuiască reciproc! Ca el să aibă motiv de nemulțumire, nervozitate, reproș și corecții (emoționale, vocale, fizice sau inchizitoriale), ea să acumuleze mânie, devenind depresivă, lipsită de încredere în ea, frustrată și temătoare și de propria-i umbră. Asta să-și fi dorit cei doi când s-au căsătorit? Mă îndoiesc! Nu intru în amănunte, cum scrie în cărți, cum că bărbații vor să fie puternici, stăpâni, proprietari, lei-paralei și că de-aia ajung să le umilească pe ele, ca să-și satisfacă ei orgoliul și vanitatea. (Nu, nu sunt feministă! Doar v-am tot spus!). Nu asta mă interesează: de ce ei aleg să…, ci de ce aleg ele să îndure?
Cel mai grav dintre toate mi se pare faptul că foarte multe dintre femei, crescute într-un mediu similar, consideră că asta este normalitatea. Și nici măcar nu-și dau seama că sunt supuse abuzurilor. Dar, când își dau seama, de ce acceptă să îndure? Pe de-o parte, în multe dintre cazuri, pentru că nu sunt independente financiar. Și le e teamă că nu se descurcă, nu pot să-și asigure traiul. Unde să stea? Cu ce să-și hrănească pruncii?… Pe de altă parte, din prejudecata că au copii, probleme și cine naiba le mai ia? (Că doar mentalitatea românească e să fii în rândul lumii!). O altă spaimă ar fi ce zice lumea. Ce zic vecinii, prietenii, neamurile. (Că doar știm cu toții cât de important e pentru români să nu se facă de râs! Să nu vorbească satul!). Ce e la mine-n casă rămâne aici, chit că sufăr, dar când ies pe ușă sunt rujată și parfumată și zâmbitoare! (E adevărat, cu vânătaia ascunsă sub mult anticearcăn și fond de ten!). O altă cauză ar fi că nu simt, de niciunde, nici un pic de susținere, nici o mână întinsă.
Am văzut la Prinț într-o emisiune o dezbatere pe tema violenței domestice în care, un oficial, întrebat fiind cum ajută statul, prin programele sale, victimele unor astfel de situații, spunea că le oferă consiliere psihologică și adăpost pentru o perioadă de câteva luni. Și că, dacă nu muncesc, le ajută să se integreze social, facilitându-le găsirea unei slujbe. Dar ce se întâmplă după ce expiră perioada? Păi, se întorc acasă, acolo unde le așteaptă, și mai înrăit, agresorul. Căruia statul nu prea are ce să-i facă. O amendă de la Poliție, probabil pentru tulburarea liniștii publice (dacă ea, victima, nu e suficient de tăcută), și cam atât.
Aș fi dat un exemplu, dar nu e cel mai fericit. Să spunem, doamna Popescu de la 1. Pe care o văd dimineața, pe scară, cu câte un ochi vânăt. De ce spun că nu e cel mai bun exemplu? Pentru că și pe domnul Popescu îl văd, dimineața, pe scară, cu câte un ochi vânăt! Da, am văzut și cum îl alerga pe scările blocului, cu pantoful…
Așa că vă las pe voi să detaliați. Dar la subiect, nu despre domni Popescu victime… Ci despre posibile cauze pentru care femeile se complac sau se resemnează. Deci, ce credeți? Sau ce știți?
Bliss-Breathe
Asculta mai multe audio Muzica »
