De ce sunt eu tolerantă?… // 4 November 2008
Toleranţă (lat.: tolerare = a suporta) este un termen social, etic şi religios aplicabil unei colectivităţi sau individ, care defineşte respectul libertăţii altuia, al modului său de gândire şi de comportare, precum şi al opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc.).
Uite, iar sunt egocentrică. Iar mă pun în centru și mă învârt în jurul meu. Mereu mi se spune că sunt tolerantă. Foarte tolerantă. Prea tolerantă. Mă întreb dacă, pentru mine, ăsta e un lucru rău sau bun. Și mă întreb dacă, pentru ceilalți, ăsta este perceput ca fiind un lucru rău sau bun. Bine, nu-i lucru… Ce-o fi el, acolo… Dumnezeu știe!…
Găsesc pe wikipedia că toleranța poate fi înțeleasă în diferite moduri: concesie pe care poți s-o faci (ca manevră tactică), permisiune sau acceptanță (ca formă a unui dezinteres), în sens umanist (adevărata toleranță, mai mult decât o simplă suportare, precum în definiția de deasupra) și permisiunea a ceva ce ar putea fi suprimat (Nu e cazul meu, fiind adoptat de diverși specialiști etc. Iar eu, în viața de zi cu zi, nu sunt specialist. Sunt doar un om și-atât.)
Cum sunt eu tolerantă? Uneori fac concesii. Da, exact așa, ca tactici pentru diverse. E important să depășim momentul. Eu și cel căruia îi fac concesii. Alteori, accept din lipsă de interes. Sunt multe cazuri de-astea. Pentru că și interesul meu este canalizat doar în anumite zone. De cele mai multe ori, majoritate covârșitoare!, tolerez pentru că respect. Și opiniile, părerile celorlalți, și modul lor de gândire. Îi iau pe oameni așa cum sunt. Nu îmi propun să schimb pe nimeni (nici măcar lumea!), cum nici mie nu-mi place să își propună cineva să mă schimbe. Mi se pare firesc ca fiecare să decidă singur, pentru el, ce și cât schimbă. Cât se schimbă. Dacă se schimbă. Asta înseamnă că accept. Îi accept pe ceilalți așa cum sunt, câtă vreme, în interacțiunea cu mine, nu mă lezează. Când se întâmplă să mă lezeze, sub o formă sau alta, prefer să pun distanță. (Și asta se vede!). Și să îmi iau coeficienți de siguranță cât mai mari. Și să fiu suspicioasă. Nu suprim în totalitate interacțiunea. O suprim, treptat, doar atunci când constat că, de partea cealaltă, nu s-a înțeles. Sau nu s-a vrut să se înțeleagă. Și omul ăla, neînțelegând, nu s-a schimbat singur, în timp. Nu și-a schimbat comportamentul. Căci mie nu-mi place să trag de mânecă… Rar mi se întâmplă să suprim instantaneu interacțiunea. Înseamnă că leziunea a fost atât de gravă, încât a demolat chiar structura mea interioară. În astfel de cazuri, uit de toleranță. Dar astea sunt excepții…
