Despre (nişte) ticuri verbale // 3 October 2008
Parcă eram prin liceu. Undeva, în jurul treptei a doua. Eram suficientă, arogantă, elitistă (în capul meu). Greţoasă, cum s-ar zice… Stăteam toată ziua cu nasul în cărţile mele şi nu prea vorbeam cu nimeni. Doar cu mine, la mine în minte. Restul mi se părea că nu se ridică la nivelul la care eram eu, aşa că nu mai merita să fac efortul de a deschide gura. Tăceam mult şi ascultam mult. Şi judecam mult. Toată lumea aduna numai bile negre. Când, totuşi, mă hotăram să vorbesc, o făceam cu suficienţă. Aproape pentru orice lipeam eticheta cretin. Nu ştiu de ce cuvântul ăsta mi se părea mie că exprimă tot. Cuprinde. Situaţia era cretină, oamenii erau cretini, cărţile erau cretine, mâncarea era cretină… Şi tot aşa. Mereu. Pe lângă nasul pe sus şi privirea superioară. Până s-a săturat mami şi, într-o zi, mi-a explicat că, în plus faţă de sensul în care foloseam eu cuvântul, cretinismul este o boală. Cu simptome. Care sunt… Nu ştiu de ce, dar asta m-a făcut să renunţ la ticul meu verbal de până atunci. Asta nu înseamnă că, de-a lungul vremii, nu am adoptat altele.
Ce-am observat eu că folosesc acum? Foarte mult şi. De parcă aş fi într-o perpetuă goană după adăugare… Mai folosesc ştiu. De fapt, când spun asta, eu chiar nu ştiu. Mai corect ar fi să spun încerc să înţeleg sau intuiesc. Cert e că, în ultima vreme, de câte ori mi-a venit să spun ştiu, am avut o ezitare de o secundă. Sau mai multe. E semn că sunt pe drumul de a scăpa de ticul ăsta…
Ce ticuri am remarcat la alţii? Victor spune zic/zice. Iar o prietenă de-a mea trimite pe toată lumea la balamucul de câini. Mă duc la balamucul de câini în ritmul ăsta! Dar să se ducă la balamucul de câini şi să mă lase-n pace! Du-te la balamucul de câini, că nu se mai poate! În capul meu, balamucul de câini nu are nicio reprezentare. Nu mi-l pot imagina. Am încercat ieri… Mi-am spus că trebuie să fie un soi de spital cu nişte câini îmbrăcaţi cu cămăşi pastelate, cu mânecile lungi legate la spate… Chiar nu pot vizualiza. Probabil de-aia, de câte ori o aud, mă umflă râsul. Nu mă pot obişnui cu expresia asta. Şi râd din toată inima.
Acuma, eu v-am spus despre mine (şi nu numai). Voi cu ce vă lăudaţi?
