încerc şi eu… // 28 September 2008
De câteva zile tot aud, de la diverse persoane, că sunt un om bun. Nu ştiu dacă e aşa sau nu. Fiecare crede despre el că e un om bun. Ştiu, în schimb, că încerc să fac câte un bine, nu câte un rau. Dacă pot, ajut. Şi nu-mi place să fac binele cu forţa. Dacă este acceptat ajutorul meu, ajut din toată inima. Dacă văd o umbră de reticenţă, mă retrag. Şi mai mai ghidez după un principiu în încercările mele de a ajuta. Dacă nu pot să fac bine, măcar să nu fac rău. Este important să am grijă de asta.
Când ajut, nu aştept nimic. Nu vreau recunoştinţă, chiar nu vreau gesturi la schimb. Nu fac troc cu acţiunile mele. Dacă se întâmplă să primesc ceva ulterior, mă jenez. Sunt suspicioasă (extrem de!) şi mă gândesc că omul ăla vrea să compenseze gestul meu. Poate că o face ca să-şi descarce conştiinţa. Să se simtă el mai bine. Împăcat. Ştiu că aşa se face, dar mie nu-mi plac acţiunile astea simetrice. Mă fac să mă simt stingheră. Din ce în ce mai stingheră. Izolată.
Ca să ajut, trebuie să înţeleg, să simt, să vreau şi, mai ales, să pot. De obicei, asta nu costă. E ieftin. Al naibii de ieftin. Un gest, un gând sau un cuvânt spus la timp pot schimba ceva. În bine. De partea cealaltă. Eu sunt tot aia. Nu mă transform. Nu sunt Zâna Bună. Rămân eu şi-atât.
Nu jignesc şi nu-mi pun mâinile-n şold. Niciodată. Nu gândesc despre oameni în termeni specifici regnului animal. Sunt oameni. Mai buni, mai răi. Mai limitaţi sau cu orizontul mai larg. Am înţeles că ei, oamenii, au valori diferite. Puţini au aceleaşi valori ca şi mine. De ei mă apropii. Sau încerc. Faţă de ceilalţi îmi păstrez rezerve. Dar asta nu înseamnă că nu-i ajut dacă au nevoie. Când au nevoie.
Cineva îmi spunea că binele se întoarce multiplicat. Şi răul la fel. Nu fac bine aşteptând recompensa expandată. Nu ma interesează. Însă am convingerea că, pentru fiecare, există o lege a compensaţiei. Ceea ce ni se întâmplă de-a lungul vieţii se adună. Se socoteşte. Iar întâmplările bune se compensează cu cele rele. Astfel că, în final, când tragem linia, rămânem undeva… pe zero. Sau pe-acolo. Într-un echilibru indiferent.
