Ce înseamnă, uneori, o cafea turcească… // 1 September 2008
Bir fincan kahvenin 40 yil hatiri vardir / O ceaşcă de cafea îţi rămâne în minte pentru 40 de ani (proverb tucesc)
În autocarul care ne ducea de la hotel către aeroport, ghidul ne-a spus o povestioară. Însoţise, cu câteva zile înainte, un grup de turişti, în Cappadocia. În restaurantul hotelului în care au fost cazaţi peste noapte era o nuntă. O nuntă adevărată, cu prieteni, vecini şi neamuri de gradul 1, 2… până li se pierde şirul. Şi de-aici începe povestea. De altfel, plină de parfum oriental… De farmec…
Nunta tradiţională e treabă serioasă. Vin între 300 şi 700 de invitaţi, poate şi mai mulţi. Cu căţel şi purcel, cu mătuşa de la ţară şi tot arborele genealogic încă trăitor. Petrecerea, să-i spunem aşa, nu durează mult. (Am apreciat aici multul după obiceiurile şi gusturile noastre de români). Vreo trei ore. Masa este foarte \”bogată\”: prăjituri, suc şi vin. Atât. E suficient. Prăjiturile/dulciurile şi vinul fac oamenii să se simtă bine. Confortabil. Nu pleacă nimeni îmbuibat de-acolo. Interesant este că tinerilor miri nu li se fac cadouri sub formă de bani. Plicul nu este folosit. Toţi – dar absolut toţi – invitaţii aduc cadouri. Nu orice. Doar aur. Asta bănuiesc că aţi mai auzit. La o nuntă de vreo 300 de persoane se pot strânge chiar şi două kilograme de aur. De ce aur şi nu bani? Banii n-au valoare… Astăzi pot însemna ceva, mâine nu… Aurul se conservă. Îşi păstrează valoarea. Cele mai preţioase daruri pe care le primesc tinerii sunt din partea bunicilor (bunelului şi bunicii, cum ni s-a explicat de către ghidul nostru, băştinaş de pe lângă Braşov). În felul ăsta, cele mai preţioase bijuterii se transmit în familie, din două în două generaţii. Când noua familie, de-a lungul vremii, întâmpină o problemă şi are nevoie de bani (să-şi cumpere ceva de valoare sau dacă este unul dintre ei bolnav şi are nevoie de un tratament mai costisitor), vinde o parte din aur.
Ce legatură are cafeaua turcească din titlu cu nunta din Cappadocia? Păi, acolo, orice băiat se poate duce, împreună cu părinţii, să ceară o fată în căsătorie. Chiar dacă el nu o cunoaşte pe fată. Şi nici ea pe el. Pur şi simplu. Se duc, sunt primiţi în casa fetei, trataţi politicos de părinţii acesteia. Fata trebuie să facă o cafea cu care să-i servească pe musafiri. Dacă aceasta este dulce (Chiar prea dulce! Ca dragostea! – ne spune ghidul. Hmm! O şti el ce vorbeşte, că altfel n-ar umbla liber prin lumea largă!), însemnă că fetei îi place pretendentul şi asta însemnă acceptare. Abia după ce toată lumea a băut cafeaua, se trece la negocieri şi tratative: când să fie nunta, unde, cum, cine sunt invitaţii.
În cazul în care cafeaua e sărată sau piperată, toată lumea înţelege mesajul: fetei nu-i place Făt-Frumosul, aşa că nu mai este cazul ca oamenii ăia să mai piardă vremea degeaba. Se ridică politicos (şi demn), mulţumesc şi ies pe uşă. Scurt şi fără complicaţii. Eficient.
