… Cu cafeaua după mine, plec spre baltă, unde Sandu şi Victor deja îşi întinseseră arsenalul pescăresc. Ajung, n-am chef să lansez, sunt după somn… Încă nu mi-am revenit. Èšânţarii ne dau târcoale. Din ce în ce mai mulţi. Îmi pun un hanorac, deşi afară e cald. Încă.

Cerul începe să se coloreze treptat în nuanţe roşiatice, apoi roz şi violet.

La un moment dat văd cum bambina se mişcă, sar şi înţep. Nu vă speriaţi, dacă nu sunteţi pescari, probabil n-o să înţelegeţi mare lucru din terminologie. Dar cum eu (se zice că) sunt… Încep să mulinez uşor, apoi din ce în ce mai repede. Vârful lansetei se îndoaie, băieţii îmi fac galerie. Oho! E un peşte frumos, mărişor… Îl aduc aproape de mal, îl obosesc, apoi îl fac să ia o gură de aer, îl mai plimb (aşa îmi şoptesc vocile din off şi eu execut docilă!), încă o gură de aer… Peştele meu e viclean, se îndreaptă către stuf. Mă dor palmele, inelele mi-au lăsat urme pe degete… Sandu sare să mă ajute, iar Dan strigă Las-o, Sandu, că tu îl scapi!

Într-un final, aproape îl conving pe Sandu – pescar de peste 30 de ani – să intre în apă şi să scoată peştele adus de mine până aproape de mal. Dar asta e doar impresia mea. Sandu pune mâna pe lansetă – să m-ajute – şi face ce face şi-mi scapă peştele în stuf.  Peştele meu! Pentru care am palmele roşii! Dar are şi el dreptatea lui. Oricărui peşte trebuie să-i mai acorzi o şansă, doar suntem eco-pescari! Eco-bio-pescari! Eco-bio-nu-mai stiu-cum… Dar sigur pescari!

Se face seară – noapte chiar! – ne strângem toate cele de pe baltă şi plecăm la masă. Ne aşteaptă o pâine cum nici nu visam.

Mâncăm în ţânţărar, la lumina lumânărilor, mai stam de vorbă şi, aşa cum i-am obişnuit de-acum, plec prima la somn.

[Prinţul mă atenţionează că i-am furat stilul şi că-l copiez. Cum nici măcar argumentele mele cu influenţa mediilor nu l-au înduplecat, am promis că la fiecare reportaj de călătorie o să pun disclaimer.\”]