Zombicane, strigă peştocii după tine! Aşa a început… Drumul până la Feteşti, vineri seara, a fost mai mult decât liber. Oare când o pleca lumea către mare? Vedem noi a doua zi, pe podul de la Cernavodă, cum faci câţiva kilometri în vreo oră… Până atunci, însă, mai avem. Dormim lângă Feteşti, la prietenii noştri. Bine, bine… Eu mă duc prima la culcare, cum altfel? Se doarme tare bine pe malul Dunării… Dimineaţa, ca o împărăteasă adevărată, îmi beau cafeaua afară.

Punem ultimele bagaje în maşini, nu înainte de a lua piersici pentru drum…

Odată ce-am rezolvat şi problema asta, ezităm să plecăm. E deja în jur de ora 9 şi Denisa, aflată în drum spre mare, ne sună că se stă pe podul de la Cernavodă. Că deja stă de 40 de minute. Facem un calcul rapid: şi dacă mai aşteptăm, tot n-o să se elibereze drumul. Vor veni valurile de turişti dinspre Bucureşti, aşa că n-are niciun rost să mai rămânem. Verificăm actele şi suntem gata de plecare.

După vreo două ore, din care una pe pod, bară la bară, iar cealaltă pe malul Dunării, prin satele pescăreşti, ajungem. Oamenii ne primesc bucuroşi, deşi nu ne-au mai văzut de vreun an. Mă gândesc că ultima dată când am fost aici am luat o decizie extrem de importantă pentru mine. Am venit, am pescuit, m-am odihnit şi am acţionat cu hotărâre. Nu vă spun ce-am făcut atunci, e doar problema mea, nu? Plecăm imediat cu şalupa pe baltă, într-o scurtă plimbare, până se pregăteşte masa.

Bate un pic vântul, pe baltă sunt ceva valuri, iar lipsa mea de experienţă îi cam stropeşte pe pasagerii mei, care beau bere în timp ce eu am grijă să-i plimb. Şi pe mine, bine-nţeles. Dar suntem pe baltă, ce Dumnezeu! Nu se supără nimeni! Revenim în siguranţă, admirăm un pui de rătuşcă în timp ce se scufundă, apoi constatăm – cu surprindere – că aici vom da la peşte.

Mergem cu nostalgie pe pontonul din faţa ţânţărarului unde – surpriză! – în loc de apă cât vezi cu ochii, se înalţă mândru lanul de porumb. Cum, nici voi nu ştiaţi? Se face trei ani piscicultură, apoi un an agricultură, pentru ca solul să-şi revină, să se îmbogăţească.

Cum este încă devreme şi organizarea mai durează (a se citi ciorba), iau decizia înţeleaptă să dorm. Eu o iau pe ea sau ea mă ia pe mine. Încă nu m-am lămurit. Adorm instantaneu, în cameră e răcoare… Victor vine de două ori să mă trezească. Deşi mor de somn, mă ridic şi intru (încă zombie) în ţânţărar, cu un Bună dimineaţa! fix la prânz. Mănânc şi eu, apoi îmi văd de ale mele, adică fug înapoi în pat, la somn. Nu înainte de a auzi că Sandu, care trebuie să aducă mămăliga, este în drum spre Carrefour. Sau Cora. La cumpărături. În Bucureşti! Hehe! Trece timpul, mă trezesc, ies să fac cafea, nu înainte să văd maşina lui Sandu pierzându-se pe drumul către locul faptei. Că doar n-o să care toate sculele alea în cârcă! Voi nu ştiţi ce depozit de pescar e-acolo, în portbagaj! Şi nu numai!