M-au mâncat degetele să scriu… Ştiţi expresia aia cu maimuţa care n-are ce face… Acum, că am lansat-o, trebuie s-o duc până la capăt. La un capăt. M-am documentat ceva înainte, am hoinărit pe forumuri şi site-uri de psihologia cuplului. Nu vorbesc aşa, de care-o fi… Sau vorbesc. Mă rog!… Fiecare înţelege ce poate.

Plec, totuşi, de la un adevăr simplu. Rare sunt cazurile când nişte oameni ajung să se căsătorească forţaţi de cine ştie ce motive. Nu suntem în India, să se mai aranjeze căsătoriile de către părinţi, încă de la vârste fragede. Bănuiesc că atunci când un el şi o ea ajung să formeze un cuplu şi să-şi pună verighete, ştiu ei de ce o fac. De ce atunci. De ce celălalt. Şi, în principiu, îşi cam jură că… â€žpână când moartea ne va despărţi!”. Greşesc?

Discutam duminică, la Timişoara, cu cele două prietene ale mele. Ioana ne spunea despre dilema uneia dintre prietenele sale (Ca fetele, ce vreţi?). De ce nu se încheie căsătoriile pe termen limitat? Pe pachete de ani?! Să se treacă în certificatul de căsătorie termenul de valabilitate. 10 ani, spre exemplu. (Sau mai puţin… Poate 5.) După care să fii obligat să-ţi evaluezi relaţia. Şi să vezi dacă mai continui sau nu. Dacă da, atunci mai închei un act adiţional, pe un alt pachet de ani. Un soi de prelungire cu acordul părţilor… Dacă nu, faci/faceţi o petrecere frumoasă, să vi se ducă buhul, şi La revedere! Drum bun!

Da, e o idee, dar ce te faci cu copiii? Cu bunurile mobile şi imobile adunate? Că o căsătorie nu înseamnă numai relaţia dintre cei doi, care merge, şchioapătă, se târăşte sau e deja cu masca de oxigen pe faţă. Pe toate forumurile pe care am citit – înainte de a scrie aici – nu se vorbeşte şi de partaje şi de victime colaterale?  De împărţirea prietenilor comuni în tabere? Hehe! E complicat!
Probabil că soluţia prietenei Ioanei ar rezolva multe probleme; ar scădea numărul relaţiilor extraconjugale. Câtă vreme conjugarea se face (aproape) prin contract pe durată nedeterminată. Şi uite-aşa am ajuns la ceea ce aţi votat.

Mira Kirshenbaum, Director al Institutului Chestnut Hill – un centru de psihoterapie şi cercetare din Boston, Massachusetts – , specializată de 30 de ani în psihoterapia cuplurilor (vedeţi că m-am documentat?) spune că angrenarea într-o relaţie de tipul ăsta ar scoate oamenii din inerţie. Un studiu foarte controversat, realizat de un reputat psiholog american (nu mai ştiu cum îl cheamă şi nici nu mai găsesc link-ul! Deh! Documentare făcută în viteză!), spune că 47% dintre bărbaţii căsătoriţi şi 35% dintre femei ar fi dispuşi să se implice emoţional sau sexual într-o relaţie cu o altă persoană. În urmă cu câţiva ani, dr. Debbie Layton-Tholl, doctor în psihologie în Statele Unite, a realizat un studiu legat de aventurile extraconjugale, analizând peste 3.000 de subiecţi care au răspuns întrebărilor ei. Rezultatele obţinute au fost surprinzătoare: nici femeile şi nici bărbaţii nu înşeală din motive sexuale, ci mai degrabă din cauza unor probleme ce ţin de latura afectivă. Şi mai zice studiul că peste 90% dintre cei studiaţi şi-au înşelat partenerul sau partenera din nevoi pur afective. Că ajung ei şi mai departe… Un alt psiholog, dr. Howard Markman, arată în cartea sa „Combatant pentru mariajul vostru\” că aventurile extraconjugale pot să apară în mariaje „deşirate\”, la fel de bine cum pot să apară şi în căsnicii fericite şi împlinite. Markman arată că infidelitatea apare acolo unde există ceea ce el numeşte „deficit de raport\”. Complicaţiile afective ce apar într-o relaţie extraconjugală sunt asemănate de un alt psiholog american, dr. Willard Harley, cu „nisipurile mişcătoare\”, din care greu se mai poate ieşi. (Degeaba am pus eu melodia Ca nisipul femeile sunt… , a lui Andrieş, la articolul trecut? Ce ziceţi?) Gata cu documentarea! Dacă vreţi, vă dau link-ul, să citiţi şi singuri!

Acum să spun ce zice vocea poporului, pe forumuri. Iată ce zic bărbaţii: După căsătorie, femeile nu se mai îngrijesc, sunt neglijente, miros a ceapă prăjită şi a sarmale, pretextează că s-au îngraşat după naşterea copiilor  ca să poată mânca în voie sarmalele şi tocăniţele pe care le gătesc cu atâta râvnă,  uită de tanga şi de dantelă, că bumbacul e mai sănătos, se dedică mai degrabă casei decât soţului (şi praful cine să-l şteargă? Ia să mai lustruim niţel gresia!), sunt obosite şi le cam doare capul. Şi când nu le doare, tot miros a ceapă prăjită şi a sarmale. Ah! N-am vorbit aici despre preocuparea pentru căţeii din dotare. Care, oricum, sunt prioritari. Păi, nu? Dar nu uităm că multe dintre ele contează pe valabilitatea nelimitată a certificatului de căsătorie, mai ales când garanţia sunt nişte copii, veniţi repede-repede, ca sigiliu.

Dar bărbaţii cum sunt după căsătorie? Ce zic femeile pe forumuri? Sunt ca şi-nainte: le fug ochii după nişte unele tinere – nenorocitele naibii! -, cum să fie altfel decât porci? „Ele sunt de vină că-i provoacă!”, „Le tropăie hormonii, nu se mai satură!”, „Îl spăl, îl calc, îl aştept cu oalele cu mâncare… şi el? Uite ce-mi face!” Ah, da… Îşi lasă hainele înşirate prin casă, se duc la bere, cu băieţii,  sau la meci. Ştiţi voi: cu venitul târziu acasă şi toate cele… Că n-o fi băut doar apă plată cu lămâie, uite ce burtă de la bere a făcut!

Păi, nu zicea bine prietena Ioanei? Nu ar trebui ceva reevaluare din când în când? Şi-atunci cum să te mai miri când unul dintre ei găseşte, în altă parte, atenţie şi afecţiune? Adică – să confirm toţi psihologii citaţi anterior, că doar nu am făcut degeaba documentarea! –  îşi completează „deficitul de raport”. Fie el emoţional sau sexual.

Nu cumva trădarea este întâi între cei doi, în cuplu, şi abia apoi apare al treilea?  Voi ce părere aveţi?