Oamenii de ştiinţă au confirmat faptul că după vârsta de 40 de ani, în medie la vârsta de 44 de ani, începe aşa numita ”criză de la mijlocul vieţii” sau criza vârstei a doua, perioadă ce durează mai mulţi ani şi care este marcată foarte frecvent de depresii, informează publicaţia britanică Daily Mail. Conform oamenilor de ştiinţă, de-a lungul vieţii, starea de fericire urmează un grafic în forma literei ”U”, pornind de la un nivel maxim de satisfacţie în copilărie, ajungând la un moment de criză şi minim de fericire undeva spre mijlocul vieţii şi apoi urcând din nou după depăşirea acestui moment.
Cercetatorii de la Warwick University din Marea Britanie şi de la Dartmouth College, în SUA, au analizat date despre starea de fericire/depresie la 2 milioane de persoane (bărbaţi şi femei) din 70 de ţări şi au descoperit o constantă în ceea ce priveşte nivelurile de fericire şi depresie de-a lungul vieţii. Din Australia şi până în Italia, din Nicaragua pana în Azerbaidjan, starea de fericire se comportă asemănător de-a lungul vieţii, urmând cu mici variaţii acelaşi grafic în forma literei ”U”.
Astfel a fost confirmată ipoteza că după vârsta de 40 de ani creşte riscul de depresie, iar la vârsta de 70 de ani se poate ajunge la un grad asemănător de fericire cu cel de la vârsta de 20 de ani.

Vedeţi, dară, cum e cu fericirea. Sunt, undeva, pe la mijlocul vieţii. Nu-i nici un secret. Înţeleg că ar trebui să fiu în plină perioadă a crizei. Sau pe-acolo, prin criză… Mă uit în urmă. Nu mult, doar câţiva ani. Cum mă uit? Păi, caut nişte CD-uri cu poze. Să constat tristeţea şi depresia. E imposibil să nu se vadă, dacă or fi existat. Nu pot să râd la comandă, în poze. Nu ştiu să pronunţ brânză… Sau poate o fi cazul să iau lecţii de logopedie? Să mă programez la mami?

E adevărat că majoritatea pozelor sunt făcute prin concedii şi călătorii. Dar sunt şi de-alea domestice… Mai împodobind un brad, mai cu musafiri, mai cu laptopul în braţe, mai în vârful patului şi cu cartea-n braţe… Instantanee, cum ar veni. Şi nu prea par depresivă şi nici tristă, chiar dacă nu zâmbesc. Par, cel mult, concentrată. Atentă. M-o pândi criza de-acum încolo? Să mă păzesc? Hmm….

Mă gândesc că în ultima vreme am auzit un singur om că e fericit. Mi-a spus textual. E adevărat că declaraţia lui (căci e un el) era bine poziţionată în timp şi spaţiu şi eu l-am întrebat dacă aşa uşor se obţine fericirea… (Nu vă spun mai multe, dar nu e cazul să vă gândiţi la prostii! Să ne-nţelegem! Nu era fericirea aia…). Altădată discutam cu el despre fericire. Iar eu susţineam că nu e ceva continuu, ci sunt/sau ar trebui să fie/ multe momente (să zicem mici şi cât mai dese). Cred că nu poţi fi fericit aşa, curgător…

Mda… Deci sunt pe curbă, undeva cam jos. Sau ar trebui să fiu. După care urmează creşterea. Sau ar trebui să urmeze, că aşa spune modelul. Şi dacă mă uit la ce scrie-n buletin, ar trebui ca anii trecuţi să fi fost atinsă măcar un pic de umbra crizei, că doar n-o debuta aşa, brusc, ca meningita! Dar găsesc o poză cu mine. Seara/noaptea, pe un ponton, la un bar, cu Mediterana lovindu-se de stâlpii de susţinere ai pontonului. Şi cu plaja aproape, la vreo 50 de metri. Sau poate 100, Dumnezeu ştie câţi or fi fost. Bine, bine, în poză nu se văd astea, dar vi le povestesc eu. Recompun imaginea completă. Şi cu sunet. Că-mi amintesc şi melodia care se auzea în boxe. Nu prea tare, că doar nu era Rey Mysterio, ce naiba! Parcă nu par nici tristă, nici depresivă… Să fi fost unul din momentele alea mici de care ziceam?
Dar voi pe unde hălăduiţi pe curba fericirii?

\"MoonlightBar\"

[Update\”]: Hehe!
darius_fericit.doc

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară