Azi m-a sunat un prieten. Să-mi spună că va fi tătic. Al unui copil care acum are 7 milimetri. Nu e superb? El zice că nu prea ştie să-şi arate bucuria, dar dacă aţi fi auzit ce voce avea… De tătic de copil de 7 milimetri! Nu ştie dacă va fi fată sau baiat. Nici nu-şi doreşte ceva anume. E firesc. Nu am trecut şi unii dintre noi prin asta? Hehe!

Mi-aduc aminte cum a fost la mine. Că-mi doream fată? Că-mi doream baiat? Nu ştiu. Nu am reuşit să am o dorinţă certă. Era un copil şi ştiu că vroiam să fie sănătos. Atât. Şi inteligent. Frumos? Nu mi-am pus problema… Nu conta şi nu contează. Ştiu doar că încercam să-mi imaginez cum va arăta. Încercam să combin la mine-n cap trăsăturile mele (fizice) cu ale lui Victor. Normal că nu ieşea nimic concludent! În plus, de fiecare dată îmi ieşea alt portret.  Mai ţin minte că, imediat după ce a venit pe lume Vlăduţ (cum suna textul pe care i l-au trimis lui Victor, pe pager, cei de la maternitate), mi l-au adus să-l văd. Ce am reţinut? Un bebeluş învelit într-un mare prosop alb, cu un căpuţ rotund, alb la faţă şi cu ochii închişi. Şi cu linia ochilor uşor oblică. Cu o mânuţă scoasă peste prosopul ala. Şi cu degetele lungi. Asta mi-a rămas în cap şi asta am spus mai departe. Că fetiţa noastră e băiat, e alb şi cu degete lungi. 

De ce fetiţa noastră? Pentru că, în toată perioada, Victor era convins că o să avem fată. Chiar aşa! Venea de la serviciu şi întreba Ce fac fetele mele? Toţi cei din jurul nostru credeau că o să avem fată. Eram primii din grup care urmau să aibă un copil. Valeria, prietena mea, chiar mi-a facut testul ăla cu sarea… poate-l ştiţi… odată, când stăteam în curte, fără ca eu să ştiu ce are ea de gând. Concluzia aplicării credinţei populare? Fată, desigur! Deşi făceam săptămânal ecografii, nu am vrut să ştim sexul copilului. Care mai era misterul? Oricum, ne-am pregătit cu nume pentru ambele cazuri… Oricum, cerceii pentru fetiţă erau gata încă de mult timp, a avut bunica paternă grijă să-i comande, odată cu inelul meu de logodnă. Cu ametiste roz, piatra ei preferată. Ca şi inelul. Doar eu aveam convingerea că va fi băiat. Şi c-o să-l cheme Vlad.

Şi mai ştiu că, în primele zile, cât copilul nu a stat lângă mine, încercam să-mi recompun imaginea lui în minte. Din frânturi de amintiri şi imagini. Apoi am început să caut asemănări, că nu avea nicio treabă cu ce îmi închipuisem eu în cele 9 luni… Era clar că nu era identic cu nici unul dintre noi. Când mi se părea că seamănă cu bunica maternă, când cu bunicul patern… Deh, dileme de tânără mamă! Apoi am început să mă obişnuiesc cu imaginea lui şi, mai ales, s-o ţin minte! Cred că a trecut vreo săptămână până mi s-a fixat cu exactitate în cap, nu mai ştiu… Nu ştiu dacă toţi cei care aveţi copii aţi trecut prin aceleaşi etape. Dar poate ne spuneţi. Şi mie, şi prietenului meu. Ca să ştie ce-l aşteaptă!

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.