Să fie clar pentru toată lumea. Nu mă justific. Nu am de ce. Dar mi-ar fi plăcut să înţeleg ce s-a întâmplat la momentul ăla. Când am fost plecată din ţară şi l-am lăsat pe Darius  în locul meu. În toată această perioadă, de când am blogul, am fost convinsă că toţi cei care comentează aici, la castel, au, în primul rând, simţul umorului. Şi că s-au prins într-un joc. În care nu se supară nimeni, pentru că e doar un joc. Suntem oameni mari şi ştim să facem diferenţa între virtual şi real. Eu aşa cred. Şi mai ştim (dacă nu suntem lipsiţi de simţul realităţii) că nu putem pleca acasă cu jucării virtuale.  Dacă nu aş fi citit în dimineaţa asta la Isabelle şi nu aş fi constatat nelămurirea lui Ionborgo, probabil că nu aş fi scris nimic. Aşa, mă simt obligată să spun şi punctul meu de vedere. La fel, nu trebuie să uităm că blogul ăsta este citit şi de oameni care nu au comentat niciodată şi, poate, nici nu vor comenta vreodată. Cititorii tăcuţi.

Nu mi-am permis niciodată să-i judec pe prietenii prietenilor mei. Şi nici relaţiile dintre ei. Tot timpul mi-am spus că, dacă au ajuns să aibă o relaţie de prietenie sau amiciţie, probabil că au motive. Probabil că ştiu ei. Şi asta e treaba lor. Doar treaba lor. Dacă eu am reuşit să stabilesc o relaţie de amiciţie, măcar, cu prietenii prietenilor mei, am apreciat. Dacă nu, nu am încercat să influenţez pe nimeni în niciun fel. Pur şi simplu, mi-am văzut de viaţa mea şi am respectat alegerile celorlalţi.

Ä‚sta este motivul pentru care nu justific de ce a rămas Darius tătic pe blog, în absenţa mea. Mă aşteptam ca voi toţi să acceptaţi decizia mea. Aşa era firesc. Era casa mea. Şi este. Sunt deciziile mele. Plecam doar cateva zile. Este dreptul meu. Nu avem contract de prestări-servicii. Nici eu, nici voi. Dacă voi aţi venit pe blogul ăsta pentru mine şi pentru ceea ce se scrie aici, pentru ceea ce găsiţi aici, pentru libertatea pe care o aveţi, pentru toleranţa cu care am tratat diverse ieşiri (şi nu mă refer aici numai la cele 100 de linkuri puse la un singur post de Isabelle! Mă refer şi la aluzii care au depăşit o anumită limită, să fie clar! Şi la micile răutăţi şi împunsături!), pentru joc, atunci nu înţeleg cum, în momentul întoarcerii mele, unii dintre voi aţi continuat să staţi deoparte şi să consideraţi că aţi fost alungaţi. Să fim sinceri, nu v-a alungat nimeni! Aţi plecat singuri, uitând de faptul că aici e doar un joc. Sau o joacă. Şi pierzându-vă simţul umorului.

Peste toate, am constatat o lipsă de înţelegere în ceea ce priveşte faptul că eu sunt o persoană reală, cu job, cu familie, cu obligaţii. Blogul este adiacent vieţii mele. Ar trebui să ştiţi că, în viaţa mea de persoană particulară, EU prioritizez. Este viaţa mea şi nu vă permit să o judecaţi. Cum nici eu nu imi permit sa judec vieţile voastre. Eu ştiu foarte clar că, înainte de a scrie pe blog, trebuie să muncesc, pentru că asta este responsabilitatea unui om mare (prin contradicţie cu starea de copil). Că înainte de a scrie pe blog trebuie să-mi hrănesc copilul, să facem temele, să mă ocup de casa şi de familia mea. Când toate astea (si altele) sunt îndeplinite, vine şi rândul blogului. Cam asta e împărţirea acţiunilor mele, pe grade de prioritate. Fiecare şi le ştie pe-ale lui. Fiecare îşi are priorităţile lui. Nu îi judec pe alţii şi mi-ar plăcea ca nici eu să nu fiu judecată de alţii.

Şi vreau să mai fie clar un lucru: dacă apare vreo problemă cu implicaţii particulare, o rezolv în cadru particular, nu în public. Cu atât mai puţin pe blog. Cu atât mai puţin pe alte bloguri. La fel de bine, nu mă interesează discuţiile generate prin e-mail (sau altfel) pe tema \”fugii din rai\”. Nu mă macină ce se vorbeşte despre mine pe după uşă şi pe la colţuri. Câtă vreme eu sunt împăcată cu mine şi ştiu că nu am facut intenţionat nimic rău, ba chiar nu am prea fost pe-aici în oarece momente, dorm extrem de liniştită noaptea. Cam puţin, e-adevărat, dar asta din cauza priorităţilor domestice.

Şi pentru că tot nu prea am mai vorbit de cărţi în ultima vreme, vă recomand \”Gândirea laterală\” a lui Edward de Bono. Din care putem învăţa cu totii că \”nu poţi săpa o groapă nouă adâncind o groapă veche\”.

O retorică de final nu strică. V-aţi făcut bilanţul? REBU conştiinţelor voastre este pe profit? Al meu a dat faliment! Nu a avut de lucru niciodată…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară