Piramida // 7 February 2008
Vorbeam cu un bun prieten despre cum se ajunge acolo, sus. În vârf. Unde bate vântul din toate direcţiile. Unde curenţii de aer sunt mai puternici. Şi oxigenul e mai rarefiat. Şi te cam ia ameţeala, de la lipsa asta de oxigen. Lipsă acută de oxigen. Dar cred că am mai scris pe undeva, cândva, despre ameţeală şi oxigen mai puţin. Aşa că nu vă plictisesc suplimentar.
Da, ştiu şi eu, dar aţi aflat şi voi, de când vă zbenguiţi în voie prin curtea Castelului, că nimic nu e-ntâmplător. Toate au o logică, chiar dacă nu o pricepem noi din prima. Uneori, nici din ultima. Dar logica există. Şi nici o întâmplare nu chiar întâmplătoare. Cum spuneam, după discuţia cu prietenul meu, într-un context profesional, un cineva mi-a demonstrat, desenând cu pixul pe hartie, inginereşte, câtă muncă se adună la construcţia unei piramide. Şi cum se stabilesc interdependenţele. Şi, mai ales, ierarhiile. Cum se comportă, dar şi cum se conservă. Sau nu, că uneori nu reuşesc, căci se structurează altele, aparent mai rezistente. Sau, poate, doar mai actuale. Sau orientate, Dumnezeu ştie. O fi o logică şi-n spatele întâmplării unei alte piramide.
Am structurat în câteva principii simple procesul amplu de construcţie a unei piramide. De orice fel. Eu zic că nu e întâmplător că mi-a ieşit aşa:
Principiul I: 5 milioane de pietre.
Principiul II: Fiecare piatră stă la locul ei.
Principiul III: Când se întâmplă ceva, toate pietrele cad în aceeaşi direcţie.
Principiul IV: În vârful piramidei ajung numai vulturii şi târâtoarele.
