Am primit o leapşă de la Maria. Despre ce-am vrut să mă fac când voi fi fiind mare. Sau cu ce-o să mă fac când o să fiu mare. Sau cam aşa ceva, \”ce vrei să te faci când vei fi mare\”. Internetul ăsta e minunat. Mama vitregă a Albei-ca-Zăpada poate să fie invidioasă. Nu mai am nevoie de o oglindă-oglinjoară care să îmi spună care-i cea mai frumoasă din ţară. Sincer, nici nu mă interesează care are mai multe operaţii estetice şi pierde mai mult timp prin cabinetele cosmetice. Acum pot să întreb Internetul care-i cea mai tânără din ţară, iar el o să mă tot mintă frumos, că eu, că eu…. căci altfel nu înţeleg cum naiba a ajuns leapşa asta tocmai la mine, care mă cam spetesc prin câmpul muncii de ceva vreme. Şi nu puţină.

S-o iau metodic, cu începutul: ce-am vrut să mă fac când o să fiu mare. Adică să scotocesc prin sertarele prafuite. Sau doar inactive. Ale memoriei, fireşte! La început, am vrut să mă fac inginer. Nu ştiu să spun de ce. Nu aveam ingineri în familie. Aveam doar profesori… cadre didactice, mă rog. Deci n-aveam exemple, n-aveam idoli, n-aveam mituri. Probabil că suna aşa, mai neînţeles. Deci interesant. Cert e că m-am şi făcut inginer. Am diplomă, am şi profesat un pic. Dar am avut, prin liceu, o perioadă când visam să mă fac medic. Nu orice medic, ci chirurg. Era mitul ăla, pe vremea cealaltă (pe vremea lui Ceauşescu – explicaţie pentru cititorii din generaţia Mariei!) cu femeia puternică şi care face performanţă în domenii nu tocmai accesibile. Şi mai restrictive, mai… pentru bărbaţi, aşa, că doar era vorba de sânge… Mi-a cam trecut, relativ repede – nici că se putea altfel, când mie mi se face rău (da, leşin de-adevăratelea, cad din picioare!) doar simţind mirosul de spital sau la o banală injecţie! Am învăţat la timp că alegerea meseriei nu trebuie să se bazeze numai pe imaginea halatului purtat de chirurg doar la intrarea-n sala de operaţie, ci trebuie să-l mai vedem şi la ieşire… S-ar putea să nu ne pice tocmai bine petele de sânge şi/sau de transpiraţie de pe halat…

Dar văd că nici generaţiile de azi nu depăşesc miturile. Nu ies din tipare. Facem toşi aceleaşi greşeli la aceleaşi vârste. Suntem predictibili, adică. Cei mai tineri, pentru cei cu mai (să spun!) multă experienţă. Cu ceva vreme trăită în plus, deci. Acum, toată lumea vrea să facă jurnalism, comunicare şi PR, drept. Mă-ntreb eu: câţi dintre cei care vor să facă una din facultăţile astea (observaţi că nu am spus că vor o carieră!) au habar cu ce se mănâncă meseria? Dacă-i spui unui licean, care se visează viitor mare jurnalist, că o să se sature atârnând pe la conferinţe de presă inepte, la care chiar el n-o să pună nici măcar o întrebare şi o să facă o ştire de 10 rânduri după comunicatul de presă (inept şi el!) făcut de un coleg-de-generaţie-visător-tot-acum la o glorioasă carieră în PR, o să creadă o iotă? O să spună că incerci să-l descurajezi, că eşti invidios sau mai ştiu eu ce… Sau dacă îi spui unei fete (de obicei ele vor PR) că o sa ajungă, poate, să organizeze evenimente şi o să stea, poate, în miez de noapte, în genunchi, să lipească chiar ea, cu mânuţele ei îngrijite şi cremuite, de piariţă drăguţă şi suavă, mocheta într-un stand, că dimineaţa e deschiderea oficială şi mai are, în plus, de şters şi lustruit cu cârpa vitrina în care va pune exponatele, o să vă creadă? Poate mă vor crede pe mine. Că nu vorbesc din experienţa altora. Ci a mea. PR nu înseamă doar să ieşim la masă sau la cafea cu jurnaliştii. Şi chiar dacă ar însemna doar asta, nici acolo nu ne ducem să povestim numai despre cum scoatem căţelul afară, dimineaţa, să facă pipi… Un ziarist nu e interesat de căţelul din dotarea noastră sau de ce-am făcut noi în week-endul trecut.  Sau n-ar trebui să fie.

Dacă mă întreb acum ce vreau să mă fac mai departe, când o să fiu şi mai mare decât sunt acum, spun sincer că nu ştiu. Nu mai planific nimic. Am învăţat că uneori nu faci neapărat ce-ai visat sau ce ţi-ai propus. Libertatea de a visa şi de a-ţi permite să ţii morţiş la visul tău o ai doar când eşti foarte tânăr. Şi când habar n-ai cu ce se mănâncă meseriile. Când începi să ştii despre ce e vorba, se nasc întrebările. Şi dilemele. Nu am visat niciodată că o să lucrez în presă, în comunicare, în marketing şi chiar pe proiecte de resurse umane. Dar am făcut-o. Unele zone mi-au plăcut mai mult, altele mai puţin. Cert e că din toate am învăţat căte ceva. Mi-am luat munca-n serios de fiecare dată, chiar dacă nu eram eu foarte confortabil cu domeniul. N-am ştiut ceva? Am întrebat, am cumpărat cărţi, am citit, am studiat, am făcut cursuri şi chiar am gugălit, cum spune cineva. Ce-o să vreau să fac mai târziu? Depinde de context, de oportunităţi, de necesităţi. O să aleg, când/dacă o să fie cazul. Şi o să ţin seama şi de experienţa profesională adunată până la momentul ăla.Şi de ce anume-mi place, cu adevărat, să fac. Căci mai am timp destul, încă nu sunt în pragul pensiei! Iar condiţionările sunt în trend descrescător după o anume vreme.

Editare ulterioară: Am uitat să spun cui îi pasez leapşa. Celor fară blog. Pot să scrie aici, în voie. ŞuKăRiT, Mirmen, Blue, Ioana, Cella, Ana, Unreal şi toţi ceilalţi. Sunteţi invitaţii mei!