De trei zile n-am mai pus mâna pe vreo carte din grămada crescătoare de pe noptieră. S-au mai adaugat încă două, le-am primit vineri seara. Iar Oana mă tot bate la cap (şi pe bună dreptate) cu campania pentru citit. Japonezii mei au făcut furori în cercul mic în care mă învârt. Nu, nu e un cerc  mare, de 360 de grade, e unul mai micuţ, aşa, cam la vreo 270…(Parcă aşa era bancul. Greşesc?). Nu ştiu să spun bancuri şi nu sunt amuzantă, sunt conştientă de asta. Dar, în general, sunt veselă. Iar acum, că n-a mai nins şi n-au mai căzut norii pe noi, am început să-mi revin. Aşa e, aţi intuit bine: mă mulţumesc cu puţin. E de-ajuns să văd o rază de soare şi redevin veselă, optimistă şi toată lumea e a mea.  Cred că sunt solară, cum zicea cineva (despre sine) într-un comentariu. De-aia-mi place mie vara. Că e soare tot timpul şi e multă lumină. Şi căldură.

Revenind la japonezi, vineri seara i-am împrumutat lui Manole o carte. Un japonez. Că mi-a zis: Doamnă, m-ai înnebunit cu japonezii ăia ai tăi! Ia sa-mi dai şi mie unul să-l citesc! La plecare, i-am pus unul în coş, normal. Aştept comentariile de după lectură. Şi de după socializare, că şi Manole e-n campanie intensă. Am început-o împreună dar, de ieri, o continuăm separat. Care pe la onomastici şi alte alea, care pe la nunţi. La campania de socializare mă refeream, nu la cea de citit. La aia de citit s-a oferit să ne ajute şi Maria. Şi am impresia că, acum, toată lumea aşteaptă de la mine să spun cum facem, iar eu abia am timp să scriu aici, dar să mai apuc să mă mai şi gândesc la mecanism!

… Iar acel Îţi mulţumesc 🙂 al lui Adi m-a prins fix când îmi sunau toate telefoanele şi era agitaţia mai mare. Pentru moment, am crezut că a greşit fereastra de messenger. Mai greşim uneori, nu?, şi spunem diverse în altă fereastră decât cea în care ar trebui…Nu vi s-a-ntâmplat niciodată? (Să-mi spuneţi şi mie cum faceţi, poate învăţ şi eu!). Apoi m-am gândit că, de fapt, o fi uitat omul să-mi spună la vreme săru\’mânapentrumasă şi şi-o fi amintit acum Dar, parcă, memoria nu m-a lăsat chiar de tot… Plus că trecuse nişte timp… După care m-am prins. Uneori, aşa mă prind eu – mai greu. Şi trebuie să reiau, până-mi dau seama exact cum e… Doar că aici m-a ajutat emoticonul zâmbitor din final. Eu, pentru mine, îl traduc prin calm, liniştit, extrem de sincer. Doar atunci îl folosesc, când sunt extrem de sinceră şi liniştită. Îl consider mai mult un emoticon pentru sinceritate absolută.  Iar mesajul primit ascundea (dezvăluia, de fapt!) simplitatea unui gest făcut cu mare sinceritate. Dar noi, din păcate, nu prea mai suntem obişnuiţi cu gesturile simple. Cele mai simple. Şi, în general, le pierdem din vedere. Şi ni se pare că nu le mai aşteptăm, doar ne-am învăţat cu gesturile şi atitudinile complicate! … Apoi, că nu mai ştim să (le) aşteptăm. De fapt, le aşteptăm de-o viaţă. Toată viaţa. Sunt gesturi primordiale. Care, când apar, ne chiar surprind.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.