Despre tăcere // 2 January 2008
Nu-mi place ninsoarea. Mai ales asta, care cade cu furie. Îmi dă o stare de disconfort. Nu-mi place frigul. Sunt dependentă de căldură. Şi, mai ales, de soare. Iarna, pentru mine, e o mare pedeapsă. Cred că trebuia să ma nasc mai la sud. Mult mai la sud. Mai aproape de Mediterana. Aici, iarna, mă fac un soi de urs. Îmi vine să hibernez. Să stau, naiba, în casă şi să citesc. Să nu fac nimic altceva. Un urs care hibernează citind. Şi care, din când în când, se mai şi hrăneşte. Pentru că, în perioada asta, de stat acasă, am reînvăţat să mănânc. Nu prea mai ştiam. Doar îmi demonstrasem (involuntar, de altfel!) că se poate trăi numai cu cafea şi apă minerală! Dar ce Dumnezeu de hibernare e aia în care tu, ca urs respectabil ce te afli, te apuci să mănânci? Cred că, totuşi, nu despre hibernare este vorba… Mai degrabă despre izolare şi tăcere. Căci creierul nu-mi amorţeşte. Dimpotrivă!
N-am mai scris aici de câteva zile. Eu v-am avertizat de la-nceput că nu e Paşte în fiecare zi! Am cam tăcut cu voi. Mă gândesc acum ce rol ar putea avea tăcerea mea în conversaţie. În conversaţia de aici, de pe blog. Ar putea fi un gol. Dar l-am acoperit cu ce-am scris un pic mai sus. Sau o discontinuitate. Şi asta e adevărat, căci aproape nici unul din voi, cei care citiţi, nu prea v-aţi asumat rolul de emiţător (mai puţin ŞuKăRiT şi Ioana…).
